Acesta este un serial pe blog despre soacre. Nurorile îmi trimit povești muncitorești cu soacrele lor. Să ne distrăm, un fel de haz de necaz. Le public pe blog sub anonimat. Dacă vrei și tu să-mi povestești, aștept pe mail sau în mesaj privat.
Acest mesaj a fost printre primele venite, l-am păstrat ca pe un vin rar la sărbători.
Dragă Miruna,
Am 55 de ani și sunt mama lui A., de 28 de ani!
Datorez transformarea mea într-un om mai complet socrilor mei, implicit soacrei mele!
Suntem pregătiți de iarnă. Casa noastră e închisă deja de o vreme. Avem acoperiș, avem terasă, avem de toate. Îl avem și pe Adi Soluție, că datorită lui se întâmplă multe. Și pe frumoasa lui soție, Andreea cu globul de cristal care citește gânduri.
Cu toate problemele, cred că am ajuns pe șantier de 3 ori de când a început școala. Soțul meu n-a mai fost de 3 săptămâni, pentru că viață. Dar pentru că îl știm pe Adi acolo, ne simțim în siguranță. Adi e genul care îți povestește DUPĂ ce probleme au apărut și ce soluții a găsit la ele.
După prima vizită la medic, când mi-a zis că-mi trece cu pastile și scap de intervenție, care era destul de scumpă, ce m-am gândit? Să mă premiez cu o pereche de pantofi! Era ca și cum aș fi câștigat o sumă de bani, nu? Pentru medic, imediat i-aș fi scos din buzunar, nici n-aș fi clintit. Dar pentru perechea aia de sandale, m-am zgârcit. Say no more!
Acesta este un serial pe blog despre soacre. Nurorile îmi trimit povești muncitorești cu soacrele lor. Să ne distrăm, un fel de haz de necaz. Le public pe blog sub anonimat. Dacă vrei și tu să-mi povestești, aștept pe mail sau în mesaj privat.
Glennon Doyle povestește în prima ei carte despre o seară, când era internată la psihiatrie cu o bulimie scăpată de sub control, posibil și dependență de alcool. Dacă țin bine minte, avea 14 ani. Nu învăț pe de rost pasaje din cărți, dar ăsta a rămas cu mine:
mama și tata, într-o poză rară pe internet, în brațe cu mine, la ceva timp înainte să mă fac blondă. Cred că decembrie 1986
Ce nu știți despre mine e că era să cresc în Germania. Părinții mei au vrut să emigreze în 90. Sunt născută în Hermannstadt, de unde au plecat mulți sași atunci, dar nu numai. Aveau și ai mei un procent de etnie germană, de care încă ne mândrim. Pe bunicul din partea mamei nu-l chema în buletin ”Nelule”, cum îl striga bunica. Ci Johann. Doar că Johann al nostru s-a îndrăgostit de Nuța și a trăit ca Nelu până când moartea i-a despărțit.
