Dacă la douăjde ani îmi era dor de părinți, oare fetița de patru ce ar fi simțit? Despre ÎMPREUNĂ, privilegiul celor norocoși (p)

mama și tata, într-o poză rară pe internet, în brațe cu mine, la ceva timp înainte să mă fac blondă. Cred că decembrie 1986

Ce nu știți despre mine e că era să cresc în Germania. Părinții mei au vrut să emigreze în 90. Sunt născută în Hermannstadt, de unde au plecat mulți sași atunci, dar nu numai. Aveau și ai mei un procent de etnie germană, de care încă ne mândrim. Pe bunicul din partea mamei nu-l chema în buletin ”Nelule”, cum îl striga bunica. Ci Johann. Doar că Johann al nostru s-a îndrăgostit de Nuța și a trăit ca Nelu până când moartea i-a despărțit.

Iar ai mei n-au emigrat niciodată dintr-un singur motiv, ghiciți? Fetița lor de 4 ani atunci, adică eu.

Noi fără tine n-am plecat, zice mama și azi dacă o întrebi. Rămasul este e posibil printre cele mai mari regrete ale lor. Deși a fost o alegere.

Fiindcă pe mine nu m-ar fi putut lua. Adică nu imediat. Ar fi trebuit să plece ei mai întâi, să-și facă acolo un rost, să li se recunoască studiile. E greu să pornești în necunoscut cu un copil mic de gât.

Dar n-am putut risca. Cine știe ce s-ar fi putut schimba? Erau niște vremuri nesigure, nu știai ce urmează, oamenii nu aveau telefon mobil sau internet să vorbești pe facetime, zic părinții mei dacă-i întrebi.

Multă vreme i-am învinovățit. Mai ales după prima excursie în străinătate. Germania, clasa a 3-a, tocmai împlinisem 10 ani:

Adică aș fi putut crește cu carioci parfumate, cinci feluri de ciocolată și mall? Aș fi putut avea școală cu hârtie igienică și săpun sau un mec în oraș? Și voi n-ați vrut să plecați??? Aș fi rămas cu bunicii, doar nu m-ați fi abandonat într-un copac!

Am fost furioasă ani.

Scopul meu în viață a devenit să plec. Să reușesc ceea ce părinții mei au eșuat. Am învățat germana la nivel nativ. Prima din clasă, eram de neoprit. Dar într-a 8-a s-a întâmplat ceva care m-a făcut să mă repoziționez radical.

Ada a plecat.

Ada era prietena mea dintotdeauna. Nu-mi amintesc cum ne-am cunoscut, fiindcă ne știm de când mamele noastre ne plimbau pe piatră cubică în cărucior. Stăteam la cele două colțuri ale aceleiași străzi. Eram, una pentru alta, sora pe care părinții nu ne-au născut-o din trupurile lor.

În clasa a 8-a Ada a plecat în America. Tatăl ei emigrase primul, apoi au urmat ea și mama ei.

Toată durerea surorii mele din celălalt colț al lumii a devenit și durerea mea. Când s-a prăpădit bunica ei și Ada nu a putut zbura acasă, mi-a zis așa: ”du-te și plângi ca și cum aș plânge eu”.

Mi-am dat seama imediat că emigrarea nu e despre carioci, ciocolată și mall. Că ne descurcăm și cu hârtia igienică de la noi. Ba ne-am și spălat pe mâini, dacă bine-mi amintesc. Importanți sunt oamenii pe care îi avem. Oamenii nu îi putem înlocui ca pe săpun.

A fost o lecție dură pentru mine la paișpe ani. Simțeam că-mi pierd scopul, tot pentru ceea ce muncisem în atâția ani. Brusc, Occidentul s-a făcut mic, neînsemnat. Nu mi-am mai dorit Germania, așa că am plecat la Cluj. După care am ajuns în București, ce să vezi. Când toți colegii mei își făceau pașaport de cetățean german, eu îmi făceam flotant de sector.

Am ajuns să plec totuși în UK din singurul motiv care m-ar fi putut face să plec: un băiat. Nu orice băiat, v-ați prins. Mi-au luat foc urechile după el, știam că nu va fi ușor, dar simțeam că nu voi putea trăi fără să-ncerc.

Înainte să se împlinească 3 ani de contribuții la sistemul britanic de pensii, eu m-am oprit din plătit. Am zis așa: nu vreau să îmbătrânesc aici. Așa că am făcut cerere să opresc contribuția mea și să-mi dea toți banii înapoi. 3 ani era termenul-limită în care te puteai răzgândi. Băiatul care nu era orice băiat m-a susținut. Ce important e ca amândoi să își dorească la fel.

Cel mai tare mă durea fiecare ”lamulțiani” zis pe ton de ”bine-pa”. Sărbătorile erau cele mai grele, când nu eram lângă ei. Lângă familia mea. Dureau urările astea goale care veneau din partea unor englezi care nu mă cunoșteau. Care nu știau că îmi place doar apa de la robinet sau că, la felul doi, mănânc separat piureul și apoi carnea. Și țineți minte, că eram om mare, pe salariul propriu și personal. Dacă la douăjde ani îmi era dor de părinți, oare fetița de 4 ce ar fi simțit?

Au avut dreptate deci.

Chiar dacă ar fi putut face în Germania mai mulți bani, mai multe case, mai elegante mașini. Poate ar fi putut face cariere mai avansate sau medicină la alt nivel. Astăzi nu le mai reproșez, ci, cu recunoștință, le mulțumesc. Au fost adevărații deștepți.

Da, nu m-ar fi abandonat în copac și poate mi-ar fi lăsat moștenire niște pereți mai înalți. Dar eu am unde să stau. Nu mă plouă în cap. Săpun și hârtie igienică mi-am luat. Ce nu găsesc însă de cumpărat e Crăciunul ăla când am primit prima păpușă Barbie și ce m-am bucurat! Sau serile în care-mi spunea tata veșnica poveste cu un lup, pe care-o știam pe de rost. Pielea caldă a mamei sub mâinile mele reci. Prăjitura ei cu cremă galbenă. Toate nopțile în care-am dormit toți trei. Când m-a luat valul la mare și tata m-a salvat. Când mi-a frânt inima un dobitoc și mama nu m-a lăsat să cad. Când am intrat la liceu. Când m-am înscris la universitatea absolvită de ei și am intrat pe poartă, la mijloc, între părinții mei.

Mă gândesc la toți cei care au ales diferit. Din motive mai dure, bineînțeles. De teama unui cunoscut pe care-l simțeau de niște ani. Din dorința de a le oferi copiilor ceva mai mult. Mă gândesc la cei mici, care cresc cu mama pe whatsapp. Nu e destul, nu se compară cu apropierea fizică! Dintr-un ecran, o mamă nu te poate încălzi, îmbrățișa, legăna. Oricât ar vrea.

Vestea bună e că pentru câțiva dintre acești copii aflați departe de părinții lor, Asociatia The Social Incubator și Vola.ro au o surpriză. Oferă 50 de bilete de avion, ca ei să își petreacă Sărbătorile împreună sau să se vadă când vor ei.  Dacă știți pe cineva care își dorește pe mama sau pe tata aproape, vedeți că înscrierile sunt deschise. Completează acest chestionar și poate fi selectat să primească gratuit transportul necesar pentru reuniune.

La finalul anului 2020, 75.136 de copii români aveau un părinte sau ambii părinți plecați la muncă în altă țară, conform Autorității Naționale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, din care 13.253 de copii cu ambii părinţi plecaţi şi 9.409 copii cu părintele unic susţinător plecat.

Pentru a sprijini o parte dintre aceste familii, Asociatia The Social Incubator și Vola.ro reunesc 50 de tineri vulnerabili cu părinții plecați la muncă în străinătate. Proiectul se numește ”Acasă Regăsit”. Le facilitează transportul către familie. În plus, programul le oferă beneficiarilor ajutor psiho-emoțional specializat și asistență socială dedicată (sprijin pentru integrarea socială, educațională și profesională, consiliere psihologică).

Recapitulăm: se poate aplica prin Asociatia The Social Incubator, mai exact se completează un formular de înscriere (AICI).  E foarte important ca acest chestionar să fie complet și corect, da? 50 dintre aplicanți vor fi selectați de ATSI conform unor criterii detaliate în regulamentul campaniei.

Niciun copil n-ar trebui să și-o dorească pe mamă-sa în viața lui. Locul părinților e lângă puii lor. Doar că, în zilele noastre, ÎMPREUNĂ a devenit un privilegiu și un lux, orice vârstă ai avea. Felicitări Vola.ro și ATSI că puneți umărul să schimbați asta!