Dacă la douăjde ani îmi era dor de părinți, oare fetița de patru ce ar fi simțit? Despre ÎMPREUNĂ, privilegiul celor norocoși (p)

mama și tata, într-o poză rară pe internet, în brațe cu mine, la ceva timp înainte să mă fac blondă. Cred că decembrie 1986

Ce nu știți despre mine e că era să cresc în Germania. Părinții mei au vrut să emigreze în 90. Sunt născută în Hermannstadt, de unde au plecat mulți sași atunci, dar nu numai. Aveau și ai mei un procent de etnie germană, de care încă ne mândrim. Pe bunicul din partea mamei nu-l chema în buletin ”Nelule”, cum îl striga bunica. Ci Johann. Doar că Johann al nostru s-a îndrăgostit de Nuța și a trăit ca Nelu până când moartea i-a despărțit.

Iar ai mei n-au emigrat niciodată dintr-un singur motiv, ghiciți? Fetița lor de 4 ani atunci, adică eu.

Noi fără tine n-am plecat, zice mama și azi dacă o întrebi. Rămasul este e posibil printre cele mai mari regrete ale lor. Deși a fost o alegere.

Fiindcă pe mine nu m-ar fi putut lua. Adică nu imediat. Ar fi trebuit să plece ei mai întâi, să-și facă acolo un rost, să li se recunoască studiile. E greu să pornești în necunoscut cu un copil mic de gât.

Dar n-am putut risca. Cine știe ce s-ar fi putut schimba? Erau niște vremuri nesigure, nu știai ce urmează, oamenii nu aveau telefon mobil sau internet să vorbești pe facetime, zic părinții mei dacă-i întrebi.

Multă vreme i-am învinovățit. Mai ales după prima excursie în străinătate. Germania, clasa a 3-a, tocmai împlinisem 10 ani:

Adică aș fi putut crește cu carioci parfumate, cinci feluri de ciocolată și mall? Aș fi putut avea școală cu hârtie igienică și săpun sau un mec în oraș? Și voi n-ați vrut să plecați??? Aș fi rămas cu bunicii, doar nu m-ați fi abandonat într-un copac!

Am fost furioasă ani.

Scopul meu în viață a devenit să plec. Să reușesc ceea ce părinții mei au eșuat. Am învățat germana la nivel nativ. Prima din clasă, eram de neoprit. Dar într-a 8-a s-a întâmplat ceva care m-a făcut să mă repoziționez radical.

Ada a plecat.

Ada era prietena mea dintotdeauna. Nu-mi amintesc cum ne-am cunoscut, fiindcă ne știm de când mamele noastre ne plimbau pe piatră cubică în cărucior. Stăteam la cele două colțuri ale aceleiași străzi. Eram, una pentru alta, sora pe care părinții nu ne-au născut-o din trupurile lor.

În clasa a 8-a Ada a plecat în America. Tatăl ei emigrase primul, apoi au urmat ea și mama ei.

Toată durerea surorii mele din celălalt colț al lumii a devenit și durerea mea. Când s-a prăpădit bunica ei și Ada nu a putut zbura acasă, mi-a zis așa: ”du-te și plângi ca și cum aș plânge eu”.

Mi-am dat seama imediat că emigrarea nu e despre carioci, ciocolată și mall. Că ne descurcăm și cu hârtia igienică de la noi. Ba ne-am și spălat pe mâini, dacă bine-mi amintesc. Importanți sunt oamenii pe care îi avem. Oamenii nu îi putem înlocui ca pe săpun.

A fost o lecție dură pentru mine la paișpe ani. Simțeam că-mi pierd scopul, tot pentru ceea ce muncisem în atâția ani. Brusc, Occidentul s-a făcut mic, neînsemnat. Nu mi-am mai dorit Germania, așa că am plecat la Cluj. După care am ajuns în București, ce să vezi. Când toți colegii mei își făceau pașaport de cetățean german, eu îmi făceam flotant de sector.

Am ajuns să plec totuși în UK din singurul motiv care m-ar fi putut face să plec: un băiat. Nu orice băiat, v-ați prins. Mi-au luat foc urechile după el, știam că nu va fi ușor, dar simțeam că nu voi putea trăi fără să-ncerc.

Înainte să se împlinească 3 ani de contribuții la sistemul britanic de pensii, eu m-am oprit din plătit. Am zis așa: nu vreau să îmbătrânesc aici. Așa că am făcut cerere să opresc contribuția mea și să-mi dea toți banii înapoi. 3 ani era termenul-limită în care te puteai răzgândi. Băiatul care nu era orice băiat m-a susținut. Ce important e ca amândoi să își dorească la fel.

Cel mai tare mă durea fiecare ”lamulțiani” zis pe ton de ”bine-pa”. Sărbătorile erau cele mai grele, când nu eram lângă ei. Lângă familia mea. Dureau urările astea goale care veneau din partea unor englezi care nu mă cunoșteau. Care nu știau că îmi place doar apa de la robinet sau că, la felul doi, mănânc separat piureul și apoi carnea. Și țineți minte, că eram om mare, pe salariul propriu și personal. Dacă la douăjde ani îmi era dor de părinți, oare fetița de 4 ce ar fi simțit?

Au avut dreptate deci.

Chiar dacă ar fi putut face în Germania mai mulți bani, mai multe case, mai elegante mașini. Poate ar fi putut face cariere mai avansate sau medicină la alt nivel. Astăzi nu le mai reproșez, ci, cu recunoștință, le mulțumesc. Au fost adevărații deștepți.

Da, nu m-ar fi abandonat în copac și poate mi-ar fi lăsat moștenire niște pereți mai înalți. Dar eu am unde să stau. Nu mă plouă în cap. Săpun și hârtie igienică mi-am luat. Ce nu găsesc însă de cumpărat e Crăciunul ăla când am primit prima păpușă Barbie și ce m-am bucurat! Sau serile în care-mi spunea tata veșnica poveste cu un lup, pe care-o știam pe de rost. Pielea caldă a mamei sub mâinile mele reci. Prăjitura ei cu cremă galbenă. Toate nopțile în care-am dormit toți trei. Când m-a luat valul la mare și tata m-a salvat. Când mi-a frânt inima un dobitoc și mama nu m-a lăsat să cad. Când am intrat la liceu. Când m-am înscris la universitatea absolvită de ei și am intrat pe poartă, la mijloc, între părinții mei.

Mă gândesc la toți cei care au ales diferit. Din motive mai dure, bineînțeles. De teama unui cunoscut pe care-l simțeau de niște ani. Din dorința de a le oferi copiilor ceva mai mult. Mă gândesc la cei mici, care cresc cu mama pe whatsapp. Nu e destul, nu se compară cu apropierea fizică! Dintr-un ecran, o mamă nu te poate încălzi, îmbrățișa, legăna. Oricât ar vrea.

Vestea bună e că pentru câțiva dintre acești copii aflați departe de părinții lor, Asociatia The Social Incubator și Vola.ro au o surpriză. Oferă 50 de bilete de avion, ca ei să își petreacă Sărbătorile împreună sau să se vadă când vor ei.  Dacă știți pe cineva care își dorește pe mama sau pe tata aproape, vedeți că înscrierile sunt deschise. Completează acest chestionar și poate fi selectat să primească gratuit transportul necesar pentru reuniune.

La finalul anului 2020, 75.136 de copii români aveau un părinte sau ambii părinți plecați la muncă în altă țară, conform Autorității Naționale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, din care 13.253 de copii cu ambii părinţi plecaţi şi 9.409 copii cu părintele unic susţinător plecat.

Pentru a sprijini o parte dintre aceste familii, Asociatia The Social Incubator și Vola.ro reunesc 50 de tineri vulnerabili cu părinții plecați la muncă în străinătate. Proiectul se numește ”Acasă Regăsit”. Le facilitează transportul către familie. În plus, programul le oferă beneficiarilor ajutor psiho-emoțional specializat și asistență socială dedicată (sprijin pentru integrarea socială, educațională și profesională, consiliere psihologică).

Recapitulăm: se poate aplica prin Asociatia The Social Incubator, mai exact se completează un formular de înscriere (AICI).  E foarte important ca acest chestionar să fie complet și corect, da? 50 dintre aplicanți vor fi selectați de ATSI conform unor criterii detaliate în regulamentul campaniei.

Niciun copil n-ar trebui să și-o dorească pe mamă-sa în viața lui. Locul părinților e lângă puii lor. Doar că, în zilele noastre, ÎMPREUNĂ a devenit un privilegiu și un lux, orice vârstă ai avea. Felicitări Vola.ro și ATSI că puneți umărul să schimbați asta!

 

Articolul anterior

Schimb de soacre, episodul 8: ”Fosta era mai bună”

Articolul următor

Când tu strigi ”iceberg, iceberg”, în timp ce restul oamenilor vor să danseze

10 Comentarii

  1. Silvia R.

    Ca de obicei, ceea ce scrii ajunge direct la inima!
    Felicitari ca te-ai alaturat campaniei!

  2. Monica

    Miruna dragă,
    Ceea ce ai pus tu aici în cuvinte așa frumos legate e un adevăr simplu, dar care pare atât de greu de perceput: oamenii și relațiile de calitate cu ei ne îmbogățesc viața, nu lucrurile materiale.
    Povestea ta mi-a adus aminte că și eu la vârsta preadolescenței mi-am blamat părinții că nu aleg să meargă și ei la muncă în străinătate, că prea tare mă dureau neajunsurile și diferențele între mine și ceilalți copii. Astăzi mă gândesc cu recunoștință la alegerea lor…
    Mulțumesc pentru acest reminder și pentru că faci acest proiect mai vizibil.

    • Monica dragă, ce frumos rezumat ai făcut. Așa e, iar acum am ajuns la maturitatea de a analiza orice lucru legat de părinți și cei cu mai multă experiență prin prisma lui ”nu îi pot înțelege pe deplin”. Toată viața e compusă din salturi mentale. Ca la copiii mici. Pe măsură ce trece timpul, poți pricepe lucrurile la alt nivel. Ți se aprind alte lumini. Se deschid reflectoare noi pe aceleași situații vechi.

      In the end, e important să fim mulțumiți, fiindcă am înțeles. E un noroc și aici, ce bine că îl vedem.

  3. Anca

    Nici parintii mei nu au emigrat, tot germania se gandeau , nu imi imaginez cum as putea sa fiu fara ei. Cand eu aveam 12 ani asa si fratele meu mai mic 6, tatal meu s-a insris la un masterat din motive obiective ( ii trebuia la serviciu). S-a insris in Sibiu ( nu aveau la brasov unde locuiam specializarea necesara) . Sarmanul a facut fara frecventa dar cele 4 sesiuni sau cat au fost cand trebuia sa stea inchis sa invete seara dupa munca si apoi sa plece cate 2-3 saptamani departe de noi mi se pareau groaznice. Mi-era rusine sa ma plang ( pe principiul tu esti mare, etc) dar cand fratele meu mai mic a trantit jucariile intr-o seara si a zis ‘tata de ce nu vine acasa, nu stie ce dor imi e de el’ am simtit si eu ca am voie sa eliberez acel sentiment. Si nu a fost mult timp, si nu eram chiar mici. Si nu eram chiar mici, si stateam cu mama, a venit si o bunica sa o ajute, erau si telefoane fixe desi nu mobile, stiam ca tata face asta pentru noi, ca sa avem o viata putin mai buna dupa, dar si pentru ca el isi dorea acest pas in cariera. Pentru copii, parintii lor sunt universul lor, e grea despartirea. A fost o mare drama plecatul in afara la munca, a lasat multe familii fara amintirea acelui sentiment de apartinere, si cu o mare durere. Stiu ca a fost grea viata in Romania, si nu a fost usor pentru multi, nici sa ramana, nici sa plece. Va doresc numai bine in familie.

  4. S

    Nimeni nu se gandeste la saracii straini care trebuie sa accepte atatia migranti in tarile lor. Cine ii face rasisti si xenofobi e lipsit de empatie. Stati acasa, vorba “cantecului”.

  5. Alexandra

    Miruna, multe familii traiesc in saracie, ceva ce din fericire tu nu poti intelege ca fiica de medic: e una sa vrei carioci colorate si alta sa nu ai ce manca, cu ce te imbraca, sa ai parinti someri, cu datorii peste tot, fara posibilitatea de a iesi din mizerie in Romania, vulnerabili. Joburile de rahat din straintate sunt platite suficient ca sa traiesti, in Romania nu. Si a fi sarac te face nervos, agresiv, inclusiv cu copii, te face vulnerabil.
    Oamenii nu se intorc din straintate pt ca aici, cu ceea ce fac acolo, nu pot trai. Si nu toata lumea are posibilitatile intelectuale de a studia.

    So your post, is sadly very simplistic, reductionist. A kind of a princess take on the world.

    • Alexandra, asa o fi. Viata e o alegere. Premiul si-l primeste fiecare dupa unde a investit. There is no right or wronf. Cel mai important e sa fii fericit cand il primesti.

  6. Laura

    Ei uite ca revin pe accelasi post după câteva zile.
    Noi am emigrat, cu 2 copii mici(2 luni și 1.6 ani)
    Nu de rău, aveam poate mai mulți bani in Ro. Nu poate ci sigur!
    A fost incredibil de dificil, cam 5 ani!
    Acum nu m as mai întoarce ever
    Mai ales când văd prieteni care au aceleași valori ca mine lăsând in urma totul după ce au fost tratati in mod incredibil in spitale, egal ca e privat sau de stat, după ce au acumulat prea multe experiențe negative.
    Când știu cum funcționează tot ce înseamnă statul Român…
    Dar mai ales când am văzut ca se poate și altfel, se poate sa ajungi la spital la 12 noaptea, cu copilul bolnav cu pneumonie, fiind cam a 20 oară in spitalul ăla ca na așa fac copii cu deficienta imunitatea, și asistenta nu se mai uita la tine așteptând sa scoți bani sa ii dai doar pt ca exista ci te întreabă cald, intr o limba pe care nu o știi prea bine, dar probabil nici ea, dacă te poate ajuta cu ceva, dacă vrei pijamale sau apa, și după ce ii ceri o pastila de cap pentru ca ai avut o zi prea dura, și o Primești împreuna cu o încurajare, iti dai seama de ce ai plecat
    Respect. Condiții. Viitor mai bun pt copii. Și cândva și pentru părinți 🙂

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 145 queries in 0.430 s