-Panta asta pare foarte mică.
-Nunu, așa trebuie să fie.
Pagina 27 din 645
Să-mi dau voie să mă bucur e un sport demult nepracticat. Simt că încalc un contract. Oare când mi-am acceptat statutul de nefericită fără recurs? Mă uit la mine și nu mă recunosc.
Mult timp am crezut că păcatul meu cel mai mare a fost să-i fac primului meu copil un frate mai mic. Să se înțeleagă între ei e dorința cea mai mare a acestei mame. Armonie și iubire între frați, sprijin, apropiere, na. De câte ori închid ochii să îmi pun o dorință, asta îmi doresc. Înainte să suflu în tort, când mă uit la ceas și e fix, dacă am o geană, v-ați prins. Sunt unele zile în care pun capul pe pernă și sunt recunoscătoare că toți am supraviețuit. Cam așa e viața cu băieții, pe scurt. Zilele trecute și-au spart buza cu o șapcă. Sunt sigură că o șapca nu e o armă, dar ei au reușit să o transforme. Sunt așa de talentați băieții mei, îi iubesc până la cer și înapoi.
Stau la biroul meu, pe scaunul meu, cu canapeaua mea de catifea roz în față. N-am mai răspuns la mailuri de săptămâna trecută, iar acum scriu pe blog. Să nu vă supărați, dar învăț să mă plătesc întâi pe mine. E un sport nou pentru această mirună. Scrisul e bucuria sufletului meu. Sunetele degetelor pe taste. Ordinea gândurilor prin rotițe. Razele soarelui pe parchetul din cameră. Liniștea asta nouă. Metri pătrați. Așa fac eu poze. Surprind simțiri prin cuvinte.
Ma uit la teiul nostru si scriu. Ne-am mutat. E liniste si loc. Nu-mi vine sa cred ca e cuibul nostru asta. Nicio casa din cate am vizitat, nici aia cea mai scumpa nu era atat de frumoasa. Fiindca nu era a noastra.
Subtitlu: eseu despre canapea sau cum m-am despărțit de o idee. La finalul acestui text, e posibil să credeți despre mine că-s nebună. Nu-i nimic, dacă vă e și de folos ceva.
