Învăț să mă plătesc mai întâi pe mine

Stau la biroul meu, pe scaunul meu, cu canapeaua mea de catifea roz în față. N-am mai răspuns la mailuri de săptămâna trecută, iar acum scriu pe blog. Să nu vă supărați, dar învăț să mă plătesc întâi pe mine. E un sport nou pentru această mirună. Scrisul e bucuria sufletului meu. Sunetele degetelor pe taste. Ordinea gândurilor prin rotițe. Razele soarelui pe parchetul din cameră. Liniștea asta nouă. Metri pătrați. Așa fac eu poze. Surprind simțiri prin cuvinte.

De câteva zile suntem în casa nouă. Cu dulapuri în care încap toată și închid ușa după mine. Cu ferestre până în tavan și pereți pictați cu eleganță. Mă uit în jur și-mi vine să-mi cumpăr haine noi doar pentru stat în casă.

O casă făcută pentru noi, nu pentru oaspeți. Când am intrat într-un magazin scump de mobilă, mi-a zis vânzătorul despre o masă, că e impresionantă și pentru musafirii care intră. I-am zis că nu sunt în target pentru acest argument de vânzare, nu ne facem casă cu gândul la vizitatori, ci cu gândul la locuitori. Ce zice lumea e ultima grijă din poveste, ce zic bărbatu-meu, copiii și eu contează.

Vă arăt detalii, o să fac și poze cu imagini adevărate. Deocamdată ne avem însă unii pe alții. Și cuvintele. Care pot transmite fără pregătiri speciale. Fără poziții avantajoase ori umbre neinvitate. Cuvintele sunt puternice și simple. Nu cer de la tine decât să știi niște litere și să le lași să îți curgă prin vene.

Am crezut că ne va împrăștia așa o casă mare. Dar efectul e fix de adunare. Ne bucurăm dimineața la revedere. Aveam nevoie de pauza asta de geografie în istoria fiecărei zile. Să respirăm aere diferite. E felul ăla sănătos de doruri, care te face să sari în brațele celuilalt dimineața devreme. Astăzi am primit o îmbrățișare de la fiul meu cel mare, care ar putea lejer să mă țină până la bătrânețe, dacă îmbrățișările copiilor ar fi cu termen de valabilitate.

Vă rog să mă scuzați dacă pare că mă laud. Să dați unfolow, dacă vă fac rău aceste texte. Vor urma și altele. Știți că la mine când e întuneric, tună și fulgeră, iar când e soare, e lumină de îți pui ochelari de protecție. Sunt o fată care n-a locuit niciodată într-o astfel de casă. Care a văzut-o doar în filmele americane. Care și-a dorit-o doar în rugăciunile aprinse. Care a muncit și pentru pereți, dar mai ales pentru compania cu care o populează. Care a făcut niște alegeri corecte, a luat câteva decizii importante, toate care au adus-o în punctul ăsta. Îmi voi da voie să mă bucur o vreme. Să dansez pe muzica din urechile mele. Simt că merit fiecare centimetru pătrat de canapea roz și cristale în lumină.

Vă pup și vă mai aștept pe la mine. Mă apuc de treabă, că plâng mailurile și timpul trece.