Bunica mea a fost foarte impresionată să îl urmărească pe Tudor într-un joc. Treaba era… una mare, după care el se ridică de pe un wc imaginar și dă drumul unui robinet imaginar, ia un săpun imaginar și își spală imaginar mâinile foarte reale. După care se întoarce din drum pentru că, stai, a uitat să se șteargă. Și apucă un prosop imaginar, cu care se foarte șterge. Bunica, gura căscată și mândră nevoie mare. Ce băiat!
-Tudor, cine se joacă cel mai mult cu tine?
-Tati.
Vi se întâmplă și dv, știu precis. Să primiți invitații de la oameni foarte bine intenționați, care pur și simplu uită că aveți copii. Sau că nu aveți cu cine să-i lăsați. Sau că, țineți-vă bine, poate chiar vă place de ei copii și nu ați vrea să îi lăsați. Adică, vă rog, toată lumea pățește din astea, nu sunt singura stricată dintre noi?
-Nu îl mai pedepsi. Nu îți dai seama că-i degeaba?
-Și ce să fac? Nu pot să nu fac nimic.
-Deci îți dai seama că îl pedepsești pentru tine, să liniștești conștiința că n-ai stat să te scarpini în fund. Deși îți dai seama că nu ajută.
-Păi și ce să fac?
-Fii de partea lui, nu împotriva lui.
Îmi vine să dansez, să împletesc cuvinte care să ne țină de cald, să spun povești așa cum mi le-am imaginat. Nu știu ce mi-or fi pus ăștia în chai latte-ul pe care tocmai l-am terminat.
Și nu mă refer la fazele alea, când te plimbi prin mall, vezi o pereche de cizme bestiale și te uiți la preț și, pac, adio, plombele mele. Deși, înțeleg perfect fenomenul.
