Când vrei să plângi și nu știi cum să faci: This is us (review serial)

De câțiva ani nu mă mai uit la seriale, fiindcă mi se pare că sunt pentru mine cum e țuica pentru alcoolici. Sau alunele pentru grași. Te apuci și nu te mai poți opri, lucrurile scapă de sub control, nu mai dormi, nu mai trăiești, ați înțeles.

Dar cum nu consum alcool, iar în loc de alune bag fistic, sunt într-o perioadă albastră în care îmi bag și seriale în creieraș.

Destul despre mine, acum despre This is us, serial cu 6 f*cking sezoane, disponibil pe Disney plus.

E o telenovelă modernă cu teme importante la care să te gândești. E povestea unui cuplu. O fată bogată măritată cu un băiat sărac, dar sufletist, dintr-o familie disfuncțională, proaspăt întors din război. Se căsătoresc, ea rămâne gravidă cu tripleți. Naștere dificilă, unul dintre bebeluși moare, iar ei adoptă un nou-născut afro-american care fusese părăsit de tatăl lui.

Ăsta e nucleul, de aici cresc fire epice ca niște raze de soare în toate direcțiile. Am plâns cu sughițuri la acest film.

Ce mi-a plăcut:

că urmărește personajele pe un parcurs lung, aproape complet, nu e genul de film care îți arată o scenă și te lasă cu impresia că aia e toată viața unui om. Nu, aici nu e niciodată simplu, uneori e nedrept, întotdeauna e complicat. Cam ca în viață.

că prezintă o multiperspectivă. Sunt situații pe care ajungi să le vezi întâi din papucii mamei, care se enervează că un copil nu vine la masă, altul răspunde obraznic și al treilea tace mâlc, și tatăl intră pe ușă urlând. Apoi îți arată ce i se întâmplase copilului obraznic la școală în acea zi, cum își luase un bullying în wc. Un episod întreg. Apoi îți arată cum se certase tatăl cu vecinul pe o parcare și, înainte de asta, aproape fusese concediat și cineva îi furase și mâncarea de prânz din frigiderul de la birou. Chestii mici, but they add up. Foarte mișto mi s-a părut să vezi aceeași situație prin diferiți ochi.

că te lasă să judeci aspru o relație de cuplu, după care îți arată povestea din backstage, cât timp le-a luat, cum s-au apropiat, cum s-au tatonat, apoi cât s-au învinovățit și ce preț toată viața au plătit

că arată cum se străduiesc doi părinți să rupă lanțul traumelor din familiile lor. Cum uneori nu reușesc, ei nefiind părinții perfecți. Pe el îl apucă alcoolismul, apoi îl lasă, îi apucă și pe copii, e o luptă pe care nu o poți câștiga.

că îți arată diverse scenarii de viață: cu și fără faimă, cu și fără școală, cu și fără obezitate. Ce contează într-un final? Familia. Asta mi-a plăcut maximum.

că grija pentru a crea amintiri pe viață ar trebui să fie o forță care să ne ghideze. Timpul nu e un standard de care te poți bucura la infinit.

că vorbele contează, mai ales ce îi spui unui copil într-un moment intens. Cum o vorbă spusă la un meci sau un obicei de familie poate ridica acel copil devenit adult din cel mai adânc hău

că discursurile erau gândite atent mai ales pentru copii, se construia ocazia în care să transmiți un mesaj, nu te duceai și, fleoșc, ia plăcinta cu ce aveam de spus, să mă știu relaxat că am bifat.

sunt multe momente care mi-au rămas în minte, nu aș vrea să dau spoilere majore pe aici.

relația dintre frați, aici sunt multe de zis, dar la mine s-au atins niște puncte foarte sensibile, când frații care toată ziua se certau s-au sprijinit în sistemul totul sau nimic.

E un episod în care ea face niște glume de tipul ”copiii ăștia ne mănâncă zilele”, iar el o roagă să se oprească, fiindcă nu sunt glume de făcut. Iar ea îi explică faptul că glumele, oboseala, nevoia de pauză pot coexista cu iubirea infinită pentru copii. E o combinație de fix ce trebuie acel episod, ca spectatorul să se simtă și înțeles, și că își iubește copiii în același timp.

că e construit într-un mod cu flash-uri din viitor, care schimbă uneori felul în care anticipezi că se va desfășura ceva. E foarte intrigant, mai ales că ajungi să te atașezi de personaje rapid. Povestea e foarte impresionantă de la început.

Nu am respectat cronologia, fiindcă îmi tot amintesc lucruri pe măsură ce scriu.

Habar n-am dacă vă interesează acest articol vreun pic. Am și citit ceva mai mult în această perioadă albastră, am și ascultat multe cărți, dar gata cu lauda. Să-mi ziceți voi cu ce vă mai hrăniți mintea, că poate mă inspir.