Dacă mamele voastre AR FI pe net, ţin să precizez că a mea ESTE pe net. Cam de printr-a noua (a mea, a noua), când am plecat în SUA şi singura posibilitate de a vorbi zilnic (mă rog,…) cu mine era Messengerul. Atunci a învăţat mama singură ceea ce nu reuşisem eu să o invăţ cu luni de zile înainte, când mă tot chinuiam. Ce nu ştiam pe vremea aia e că învăţatul nu e un act pasiv, că nimeni nu poate învăţa nimic pentru tine. Şi gândiţi-vă că la momentul ăla, mama nici să facă un click pe mouse nu ştia.

După acest episod, când copilul a revenit pe meleaguri româneşti, unde ne permiteam minute la telefon, motivaţia a dispărut. O vreme. Până când, fată deşteaptă fiind, a vrut din nou să înveţe. A început să-mi citească blogul. Şi-a făcut cont de mail, ştie să dea reply, forward şi ce-i ăla spam. Mama mea are şi cont de facebook. Nu-l foloseşte. Încă.

Îmi citeşte blogul. E cel mai vechi cititor şi cel mai înrăit fan. Îniubit, de fapt. Numai pe twitter nu e încă, dar timp va fi. Că are tot felul de idei antreprenoriale care mai de care. Păcat că tehnica nu ne ajută pe nici una. Iar dintre noi două, ea e cu siguranţă cea ambiţioasă. Că dacă aş învăţa măcar jumătate din cât a învăţat ea cu totul nou (după ce a apăsat butonul power la calculator), m-aş face măcar un fel de Mark Zuckerberg (fondatorul facebook şi cel mai bogat tânăr milardar) mai mic. Şi mai blond!

Dacă mă deranjează că mama e pe net? Nicidecum. Prezenţa ei mă onorează. Fiindcă mama e o tipă isteaţă. Iar eu mă străduiesc să nu o plictisesc. Era să zic “dezamăgesc”, dar ştie prea multe pentru asta…

*Acest post a pornit de la articolele Elenei şi Anurimei.

Domnii s-au înghesuit să-mi dea dreptate la întrebarea aceea cu cosmeticele care hidratează atât de bine, încât devii dependent de ele!

Însă altcineva, nu s-a mulţumit cu vorbe, ci a răspuns cu fapte. Fiindcă erau în “problemă” şi în putere, cei de la Garnier au venit cu o propunere foarte interesantă. Un nou lapte de corp, Intensive 7 Days, care face o promisiune destul de curajoasă: hidratează şapte zile întregi! Nopţile, incluse. 😉

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie chestia asta îmi convine, fiindcă de fiecare dată după ce fac duş, mi-e o lene groaznică să mă dau cu lapte de corp. Aşa că ideea de “o dată şi bine” mă încântă de-a dreptul! Ca să nu mai zic de domni (că totul pe lumea asta are legătură cu ei, chiar şi trusa de smacuri), care cu siguranţă vor aprecia o piele hidratată, dar fără “unsoarea” care vine la pachet cu aproape orice unt de corp, loţiune (etc) care şi face ceva în afară de a mirosi frumos. Dragilor, ştim. Nu sunteţi fani ai cremelor noastre de faţă, nici ai uleiurilor de corp, decât în filme sau în pat la alţii, dar niciodată la voi sub plapumă. Însă iubiţi o piele fină şi caldă, că doar nu vorbim de genţi sau pantofi.

Deci, vedeţi, cu noul Garnier, tocmai am dovedit că, într-un fel, chiar le putem avea pe toate. Şi noi şi ei.

p.s. Presimt că se lasă cu cadouri “hidratante” de 1 martie. Ca să ţină până pe 8! Şi să sărbătoriţi ziua femeii cât mai frumos.

Cam ăsta-i sistemul în care funcţionează hidratarea pielii la mine, căci despre asta-i vorba. Ţin minte încă din adolescenţă, unde toate fetele de vârsta mea se confruntau cu pielea grasă, iar eu nici măcar la capitolul ăsta nu mă puteam integra în discuţii. Şi până în ziua de astăzi, poveştile despre vopsele de păr şi lacuri de unghii mă depăşesc după primele 2 minute. Iar asta, dintr-un singur motiv: că-mi place să vorbesc doar eu, de parcă aş fi un fel de guru trendsetter. Când colo, vopseaua mea de păr se găseşte în Supermarket, iar stilistul e unul personal şi împarte un nume de familie cu mine: mama. Până acolo cu pretenţiile!

Dar, când vine vorba de hidratarea pielii se schimbă situaţia şi standardele. Iar de când cu noul meu job (cu toate că azi-mâine împlinesc un anişor, încă mi se pare “noul” job; de parcă ar fi existat vreun “vechiul” sau de parcă m-aş putea plictisi vreodată…), mi-au trecut pe piele o groază de produse. Dar n-o să vă ameţesc povestindu-vă cum am învăţat ce înseamnă pielea mea şi ce pretenţii are ea de la mine, ca să-mi permit şi eu să vreau ceva de la ea… n-o să vă spun nici câte creme “de soi” am aruncat la gunoi în maxime şi-njurături, ci am doar o întrebare să vă pun:

Pentru voi, CE ÎNSEAMNĂ HIDRATAREA?

Şi vorba unui prieten: “Dacă tot sunt aşa de grozave cosmeticele tale, de ce trebuie să te dai în fiecare zi?”

În căutarea răspunsului personalizat, Garnier vine cu un joculeţ haios, sub forma unei aplicaţii pe facebook: Timp de 5 zile, descoperi cifrele ascunse în imagini, le treci în câmpurile speciale, iar la final faci calcule! Mai multe nu zic… 😉

Cine e OTTO? OTTO e ceea ce înţelegeam prin “reviste” când eram mică şi mergeam cu mama la croitoreasă. Aveam eu o mătuşă tare pricepută la din astea, care mă lăsa să-i răsfoiesc cataloagele. În rest, nu prea ajungeam eu la astfel de lucruri fine. Dar şi acum îmi place să miros revistele noi. Nu-i aşa că au un aer special? Mama mereu mă ameninţa că fac alergie, dar asta n-o să mi se întâmple niciodată. Nu de la reviste ori ciocolată.

Bun, acum să vedeţi de ce scriu minunatul articol. Fiindcă între timp, cataloagele s-au mutat pe net, net-ul a ajuns şi-n România şi blondele profită de asta. OTTO.ro lansează un concurs, prin care ne invită să ne compunem o ţinută în valoare de 500 de euro. Alegeţi ce haine, pantofi şi accesorii vă doriţi de pe site şi lăsaţi un comentariu pentru a convinge juriul că meritaţi să câştigaţi premiul. Care-i premiul? Chiar ţinuta! Deci lăudaţi-o. Eventual, puteţi face un colaj (eu am folosit picnik) şi pune link către el într-un comentariu aici sau pe blogul dv. Concursul ţine 2 săptămâni şi se desfăşoară pe 10 bloguri în paralel (pe măsură ce apar postări, pun linkuri; UPDATE: raluxa.com, jeanette.ro, denisuca.com, adinanecula.ro ). La final, un juriu va hotărî care e cea mai, citez, super ţinută. Şi cam asta despre concurs.

Eu mi-am ales rochiţa care mi se pare foarte şic. Fără legătură cu fata blondă. Însă cel mai mult îmi place paltonul. Cred că îmi aminteşte de o tipă pe care am cunoscut-o de curând şi pe care am superadmirat-o. Iar o pereche din asta de cizme îmi doresc şi eu. Să-mi stea bine, zic, că la un metru şi-un zâmbet ale mele…mai greu. Dar îmi place enorm că sunt simple, fără pic de sclipiceală ori cataramă ori ţintă.

Problema la mine e că încă nu-mi dau seama cum îmi vine o haină dacă doar citesc despre ea: ce material, ce mărime, etc. Dacă o văd pe umeraş şi îi simt materialul, ştiu precis ce merită luat în cabina de probă. Dar să îmi imaginez aşa…mai greu. De asta cred că e bine venită oferta asta, să ne antrenăm pe premii căştigate! Baftă!

p.s. M-ar tenta şi nişte pijamale. Da’ până la 500 de euro mă mai gândesc…

rochie (129,90 lei), brăţară (59.90 lei), colanţi (69,90 lei), cizme (259,90 lei )palton (849,90 lei)

LATER EDIT: Concursul trebuia să se încheie astăzi, dar tocmai am fost anunţată că organizatorii au hotărât să îl mai prelungească o săptămână. Baftă în continuare.

LATER EDIT 2: Încă se hotărăşte… Ce să zic, aşteptăm.

Later edit 3: In sfarsit avem castigatoarea!  Se numeste Toana Mihaela (s-a inscris pe adinanecula.ro) La Otto si-a gasit rochia de mireasa! Felicitari si casa de piatra! p.s. OTTO isi cere scuze pentru intarziere. In fata voastra, ca eu sunt tare suparata.

În orice colţ al lumii, unde există serviciu de livrare pachete. Uitaţi-vă  la spot-ul ăsta:

Mi se pare foarte drăguţ, foarte foarte drăguţ, ca atunci când eşti departe (inclusiv de România) să poţi primi un cozonac tradiţional şi câteva gânduri scrise pe felicitarea ambalajului. Căci la un panettone, de exemplu, cel mai bun lucru e cutia roz. (Aţi observat că de obicei e roz? Şi eventual are şi puţin sclipici.) Căci gustul e de plastic natural şi snobism autentic. Eu n-aş fi avut curajul să bag aşa ceva în supermarket, dacă supermarketul ar fi fost al meu. Şi nici în gură, dacă gura ar fi fost a mea.. Exact ca şi cu pişcoturile. Îmi e dor de numa’ de cele româneşti, clasice. Ăstealalte au gust de praf. Bleacs.

Iulia (PR-ul care mi-a povestit despre ce-i vorba) mi-a arătat inclusiv nişte poze de la o mişcare masivă, organizată de Boromir pentru a trimite mai mulţi cozonaci în Spania. Sunt mulţi care lucrează acolo. Mi-a părut rău că pozele nu vorbesc, dar mi-a părut bine să îmi imaginez cum s-au bucurat. Şi vorba aia, nu e mare lucru, ci doar un cozonac. Dar e încărcat de emoţie şi de gustul de-acasă.

Eu i-aş trimite unul Adei, prietena mea cea mai bună şi mai zăpăcită, de când eram mici. Zăpăcită e şi-acum, iar prietena mea va fi întotdeauna. Nu cred că-mi citeşte blogul, dar sunt convinsă că primeşte gândul bun.

p.s. Eu astăzi plec acasă. Mi-am luat cafea fără cofeină, ca şirul poveştilor cu mama să nu ţină cont de orele serii…

De fiecare dată când vorbim la telefon, ei tocmai au fost undeva cu toţii sau se pregătesc să meargă. Ieşirile la cabane au devenit clasice, întâlnirile în cămin – banale şi termenul de „gaşcă” s-a însufleţit în fiecare an mai frumos. Unii au deja „viitoare soţii”, alţii, griji de proaspeţi părinţi. Toţi oameni mari, îmbrăcaţi în nişte copii, aşa cum i-am lăsat. Aşa cum îi ştiam în băncile amfiteatrelor şi pe străzile mici ale Clujului. Mi-e dor de universul Haşdeului, de cultura BCU şi de manierele de la cantină. Până şi de veşnicele clătite mi-e dor (asta era forma maximă de socializare în Cluj, nu ne mai săturam de clătitele delicioase pe care ni le făcea Maria în oficiu). Dada, şi de vremurile în care râdeam de noi că suntem bătrâni şi doar clătite mai ştim mânca, dar nu lipsea unu, când Maria dădea vestea că ne face din nou clătite… Să vezi atunci borcane cu gem, care ce avea de pe acasă. Sau borcane cu Nutella ori Finetti, în funcţie de sărăcie şi buget.

De 1 decembrie am auzit că au fost toţi la Alba Iulia, avem un coleg de-acolo. Şi ieri când am vorbit la telefon, se pregătea petrecerea de Crăciun în cămin. Revelionul îl fac tot împreună, la o cabană arvunită din timp, ca atunci când ştii precis că ai prieteni pe care te poţi baza să faci lucruri împreună. Şi nu numai de sărbători. Iar eu… chiar dacă nu mai sunt fizic de-atâta timp cu ei, le învăţ pe de rost pozele postate pe facebook şi-mi ţes scenarii din replici pe care le intuiesc şi gesturi pe care le cunosc. Sunt multe lucruri care se schimbă la oameni, dar mai sunt unele de neconfundat… Şi adesea tentaţia e de a-mi distribui şi mie un rol în scena respectivă: întotdeauna eu fac poza, având astfel scuza perfectă pentru care nu apar şi eu.

Şi-mi amintesc cum vorbeam noi mai demult, pe vremea când visele nu se împliniseră încă, ci doar ne hrăneau din marele lor potenţial, vorbeam despre un Crăciun departe, în inima tradiţiei dintr-un sat maramureşan. Spuneam atunci că pentru aşa o experienţă am pleca de-acasă de Crăciun, să ne strângem cu toţii şi să zicem colinde. Mi-e dor de ei, de toată dimensiunea asta idilică pe care am părăsit-o când am plecat din Cluj. Îmi place mult în Bucureşti şi nici nu m-aş întoarce, dar pe ei i-aş aduce pe toţi mult mai aproape. Am voie, nu-i aşa?

Iar de jumătate de ceas mă joc cu gânduri bune trimise pe facebook la fiecare în parte, sub formă de luminiţe şi steluţe. E vorba de o nouă aplicaţie Petrom (Harta Craciunului), prin care le aduci aminte că exişti. Că te gândeşti la ei şi că ţi-e dor. Că ţi-ar plăcea să îi revezi pe toţi, indiferent de sărbătoare. Ce poate fi mai frumos decât asta? Să ne chiar petrecem, bineînţeles. Şi s-apar şi eu prin poze…