De fiecare dată când vorbim la telefon, ei tocmai au fost undeva cu toţii sau se pregătesc să meargă. Ieşirile la cabane au devenit clasice, întâlnirile în cămin – banale şi termenul de „gaşcă” s-a însufleţit în fiecare an mai frumos. Unii au deja „viitoare soţii”, alţii, griji de proaspeţi părinţi. Toţi oameni mari, îmbrăcaţi în nişte copii, aşa cum i-am lăsat. Aşa cum îi ştiam în băncile amfiteatrelor şi pe străzile mici ale Clujului. Mi-e dor de universul Haşdeului, de cultura BCU şi de manierele de la cantină. Până şi de veşnicele clătite mi-e dor (asta era forma maximă de socializare în Cluj, nu ne mai săturam de clătitele delicioase pe care ni le făcea Maria în oficiu). Dada, şi de vremurile în care râdeam de noi că suntem bătrâni şi doar clătite mai ştim mânca, dar nu lipsea unu, când Maria dădea vestea că ne face din nou clătite… Să vezi atunci borcane cu gem, care ce avea de pe acasă. Sau borcane cu Nutella ori Finetti, în funcţie de sărăcie şi buget.
De 1 decembrie am auzit că au fost toţi la Alba Iulia, avem un coleg de-acolo. Şi ieri când am vorbit la telefon, se pregătea petrecerea de Crăciun în cămin. Revelionul îl fac tot împreună, la o cabană arvunită din timp, ca atunci când ştii precis că ai prieteni pe care te poţi baza să faci lucruri împreună. Şi nu numai de sărbători. Iar eu… chiar dacă nu mai sunt fizic de-atâta timp cu ei, le învăţ pe de rost pozele postate pe facebook şi-mi ţes scenarii din replici pe care le intuiesc şi gesturi pe care le cunosc. Sunt multe lucruri care se schimbă la oameni, dar mai sunt unele de neconfundat… Şi adesea tentaţia e de a-mi distribui şi mie un rol în scena respectivă: întotdeauna eu fac poza, având astfel scuza perfectă pentru care nu apar şi eu.
Şi-mi amintesc cum vorbeam noi mai demult, pe vremea când visele nu se împliniseră încă, ci doar ne hrăneau din marele lor potenţial, vorbeam despre un Crăciun departe, în inima tradiţiei dintr-un sat maramureşan. Spuneam atunci că pentru aşa o experienţă am pleca de-acasă de Crăciun, să ne strângem cu toţii şi să zicem colinde. Mi-e dor de ei, de toată dimensiunea asta idilică pe care am părăsit-o când am plecat din Cluj. Îmi place mult în Bucureşti şi nici nu m-aş întoarce, dar pe ei i-aş aduce pe toţi mult mai aproape. Am voie, nu-i aşa?
Iar de jumătate de ceas mă joc cu gânduri bune trimise pe facebook la fiecare în parte, sub formă de luminiţe şi steluţe. E vorba de o nouă aplicaţie Petrom (Harta Craciunului), prin care le aduci aminte că exişti. Că te gândeşti la ei şi că ţi-e dor. Că ţi-ar plăcea să îi revezi pe toţi, indiferent de sărbătoare. Ce poate fi mai frumos decât asta? Să ne chiar petrecem, bineînţeles. Şi s-apar şi eu prin poze…
Ioana
Am incredere ca ne vom vedem anul asta, cel putin o data in Cluj si o data in Sibiu.
Si daca nu vor fi poze, macar vom fi in lumina reflectoarelor, lasand loc altora “in spatele camerei”.
Speranta revederii la o ciocolata calda in Q sau in Enigma SI cel mai bun tur al Sibiul ma fac sa-mi doresc sa fie Craciunul mai aproape. Dar n-am s-o fac, ca sa pot sa tin de clipe cat mai mult atunci cand vor fi sa fie.
Te tzuc! 😉
strumfita cu esarfaa
scuze ca-s pe langa, ai o lepsuta la mine pe blog 🙂
Tavi
Oamenii se schimba, imbatranesc, dispar.
“I used to be someone, now I am someone else”
Virtualizarea e doar un surogat.
Cat despre aplicatii on-line ,site-uri, etc – tocmai ce am citit un articol fain pe blogul lui Titus; ceva despre urmele pe care le lasam pe net, stergerea lor, posibile urmari.Nu cred ca vreau sa-i “bag” pe cei apropiati in tot felul de baze de date, etc.
Bucur
La multi ani!
Yerich
Tocmai discutam azi cu un prieten despre migratia asta a provincialilor catre capitala. E just ca aici se invart banii, aici se fac jocurile s.a.m.d. Dar am ajuns sa-mi doresc din suflet sa ma retrag de pe scena asta mizerabila si afumata, imbacsita si jegoasa a Bucurestilor. Vreau un orasel micut si cochet, linisit si plin de zambete, sa ma plimb linistit pe centru fara sa ma calce careva in goana lui dupa autobuz sau tramvai. Macar acum de sarbatori…