Toți părinții trec prin asta. Ai încercat totul: spălat, alăptat, râgâit, legănat, purtat. Încă o dată alăptat. Febră n-are, c-ai verificat de cel puțin un triliard de ori. Mai schimbi o dată scutecul, că ai citit undeva, să nu fie vreun fir de păr care-l taie la coițe. Pentru că, Doamne, fix așa urlă copilul, de zici că-l taie cineva undeva. Sau îi ies dinții? L-o freca vreo etichetă? Ba nu, știu, precis îi e cald!
Am fost șocată să aflu asta la 33 de ani.
Noroc cu soțul meu, care m-a sfătuit să nu mai colind băncile în călătoria de “documentare” pentru un credit pe care voiam să îl luăm.
Nu știam la ce sumă ne calificăm. Cum altfel puteam să aflu asta, dacă nu întrebând pe cine ni i-ar fi dat?
O chestie pe care o înveți practic în prima săptămână de după ce copilul începe trecerea la mâncare solidă e că există două nuanțe de verde: cea obișnuită și „câh”, adică orice frunză. Oricât de mică și de inofensivă ar părea, copilul vede în ea o amenințare existențială. N-are ce să caute în farfurie, logic ar trebui să stea în copac. Când plutește în ciorbă, frunza e semn rău și trebuie scoasă de acolo, altfel contaminează cartoful și cărnița. Cu nițel noroc, „bun” e verdele de avocado, cu pâine prăjită și un strop de lămâie.
Vecinul meu din bloc nu prea e bine. Cățelul unui văr a orbit. Socrul unei prietene a murit. Alta divorțează.
De câte ori nu mi-am îndemnat copilul cel mare: ”spune cu cuvinte!” Nu cu pumni, nu cu țipete, nu cu miorlăieli. ”Tudor, folosește cuvintele, puiule.” Doar că, ce să vezi, puiul nu știa cuvintele. Fiindcă ce-i ceream eu erau, de fapt, niște explicații, niște descrieri ale unor emoții și sentimente, pe care nici eu nu le am în vocabular, dar lucrez la asta.
N-am mai luat antibiotice de ani de zile. Nu e o laudă, e o realitate. Nu am avut nevoie. Probabil că ultima dată când am luat, a fost în facultate, când și-a făcut damblaua o măsea de minte.
