Ce-a fost mai întâi: plânsul copilului sau stresul părintelui? Despre cum să-ți păstrezi calmul când îți vine să-ți iei câmpii (p)

plânsul bebelușului stresul părintelui miruna ioani

Toți părinții trec prin asta. Ai încercat totul: spălat, alăptat, râgâit, legănat, purtat. Încă o dată alăptat. Febră n-are, c-ai verificat de cel puțin un triliard de ori. Mai schimbi o dată scutecul, că ai citit undeva, să nu fie vreun fir de păr care-l taie la coițe. Pentru că, Doamne, fix așa urlă copilul, de zici că-l taie cineva undeva. Sau îi ies dinții? L-o freca vreo etichetă? Ba nu, știu, precis îi e cald!

În facultate (posibil să fi fost la neurologie, dar maternitatea mi-a prăjit neuronii în asemenea hal, încât nu vă bazați pe mine că țin minte detalii fine), ne-au zis că expunerea la lumina stroboscopică de discotecă 12 minute poate declanșa o criză de epilepsie.

Sunt sigură că același lucru îl poate păți o mamă expusă la urletele copilului ei, care îi livrează decibelii direct pe timpane. Fiindcă asta simți când el urlă și tu îl strângi tot mai aproape, hai cu mama, naninani, sau ce mai zice ea, nimeni nu știe, nici măcar gura sau urechile ei, fiindcă nu există om sau aparat capabil să înregistreze alte sunete în afară de urlete.

Liniștea a fost principala mea nevoie după al doilea copil. Urla ăsta mic de mama-focului. Și nu vă imaginați că urletele au început la circa două săptămâni de la naștere, cam când pe toți oamenii normali îi lovesc colicile. Nu, nene, noi am primit urlete din prima noapte. Dă-i să sune.

Noi locuim în apartament cu două camere. Era și mama la noi, ea dormea în sufragerie. Noi, toți patru și romantici, în dormitorul pe care l-am transformat într-un mare pat mare.

Când a început copilul să urle, eu am început patrula prin cei 2 metri pătrați de pe hol, făcând slalom printre scoică, balansoar și cărucioare. Erau mai multe, fiindcă aveam și de păpuși, desigur. De ce să ne facem spațiu și viața mai ușoară.

Norocul era că cel mare doarme blană, lemn și beton, oțel și piatră. Poți să tuni lângă el, că nu se deranjează. Am toată încrederea că iese un bărbat adevărat din băiețelul ăsta.

De urletele lui frate-său, însă, se stricau și aparatele electrocasnice.

Teoriile moderne te învață, ca mamă, să nu dai voie plânsului copilului tău să îți ia mințile

Băi, modernilor, așa ceva nu se poate. Pur și simplu, e împotriva naturii umane. Oricât am raționaliza noi plânsul și am recita mantre, oricât am umple casa de lumânări parfumate și bilețele motivaționale, când un copil al tău plânge, ai face orice să se oprească.

Nu e niciun fel de magie, ci pură biochimie.

Știința din spatele lui ”vai, dragă, dar ce ești așa sensibilă”

S-a dovedit că, mai ales imediat după naștere, se întâmplă niște schimbări hormonale în corpul mamei (vedetă fiind oxitocina), care îi permite acesteia să fie mai sensibilă. De ce? Pentru că ea are nevoie să fie mai sensibilă!

Femeia se transformă într-un receptor al nevoilor bebelușului.

Ați văzut cum mama e prima care sare când copilul plânge, cum adesea e cu o secundă acolo înainte, cum îl cunoaște după felul în care plânge și e prima care observă cea mai mică schimbare? Ei bine, lăsați prostiile cu magia iubirii, asta e chimie pură. Poțiunea magică are hormoni în compoziție și e naturală.

Vedeți de ce e normal ca, în aceste condiții, să te duci un pic cu sorcova? Că și natura asta ne-a dat-o ca s-o putem duce.

Ia, femeie, supersenzor la nevoile copilului, vezi că poți înnebuni când se declanșează de mii de ori pe zi alarma, dar e treaba ta să-ți ții toate țiglele pe casă. Nup, sorry, nu te putem ajuta și cu asta. Noi suntem hormoni, nu o baghetă magică.

Ce se întâmplă când copilul nu tace, frate, că așa se cheamă acest urleto-plâns continuu:

plânsul bebelușului stresul părintelui miruna ioani 1

  • Partea rațională a creierului tău se oprește, afectându-ți capacitatea de a fi calmă și de a gândi logic.
  • Poți reacționa intrând în panică, având senzația că pierzi controlul și că nu mai poți judeca.
  • S-ar putea să îți fie greu să te liniștești și să îți gestionezi propriile sentimente și reacții.

Cum să-ți ții toate țiglele pe casă, câteva sfaturi din lumea reală

pe care știu că nu mi le-ai cerut, dar am scuza că mi s-au prăjit oricum neuronii, așa că insist, maică, ascultă la mine. N-o să-ți zic din alea cu respiră, deși uneori ajută. Adică, să nu respiri e grav de tot, e de ambulanță și de Doamne ferește. Deci sfaturi dincolo de respiră, oricât de Integrare în Absolut ar suna asta:

Vorbește cu pediatrul.

Pun asta pe primul loc, fiindcă un plâns excesiv poate fi semn de boală. Nu înseamnă că este, dar e bine să eliminăm din start această variantă. Ca să trecem apoi la partea emoțională.

E normal să înnebunești când îți plânge copilul.

Nu înseamnă că ești o mamă greșită, proastă, nepricepută, insuficientă. Orice ți-ar spune capul tău în astfel de momente, nu îl crede. NU ÎL CREDE. Gândurile care se repetă nu înseamnă gândire. Ele vin ca răspuns la niște emoții, lasă-le să treacă prin tine ca gâsca prin apă. Nici măcar nu merită să te lupți cu ele. Doar ai atâtea altele pe cap, serios acuma.

Când nu mai poți, cheamă-l pe tatăl copilului.

Da, acest bărbat cu doi sâni inutili are două brațe extrem de capabile. Dacă vă spun că eu eram aia care credea că, și dacă plânge copilul, cel mai bine e să plângă în brațe la mă-sa? Până într-o noapte, când mă-sa copilului era cu sorcova și această doamnă încarnată într-un zombie îl plimba pe biet pe cei 2 metri pătrați printre scoică și cărucioare, a sărit ca un zmeu tatăl copilului, în salvare. Mi l-a luat din brate (recunosc că nici n-am protestat prea tare) și, ghici ce, a liniștit copilul! El, cu tot părul ăla de pe brațe.

Copiii au nevoie de altă ființă umană ca să se liniștească. Să se calmeze, să învețe să-și regleze emoțiile. O ființă umană zombinată, nedormită, proaspăt dătătoare de naștere, cum eram eu la ora aia, nu prea e bună pentru reglaje din astea fine. Sigur că mama e cea mai bună, nu vreau să zic că e greșită, ci să lăsăm și tatăl să se ridice la două noaptea în două picioare. Să-mi sară somnul de supărare că a calmat bărbatu-meu copilul! Glumesc, deja cred că am adormit din momentul în care mi l-a luat din brațe.

Fă orice funcționează pentru tine și copilul tău.

Lasă babele deoparte. Hai să îți spun un secret. Niciun copil nu se învață în brațe. Io i-am ținut pe amândoi ai mei de mi-au sărit orice capace. Acum au 5 și 2 ani și îi fugăresc prin casă, să-i mai prind la câte o îmbrățișare.

Ia-l aproape, să dormiți împreună. Nu asta îl face să fie după fusta mamei. Plus, copilul n-are nevoie de independență la o săptămână și jumătate. Are toată viața înainte! Dacă vei căuta studii de specialitate, e demonstrat că acei copii care au dormit cu părinții au mai multă încredere în ei. Iar mamele lor sunt mult mai odihnite 😉

Dă-i țîță câtă cere, când cere. Aruncă la gunoi ceasul. N-ai nevoie de el, nu îți face niciun bine. Nimeni nu știe mai corect decât bebeluș de cât și când are nevoie. Ai încredere în el și fă-ți viața mai ușoară.

Cumpără-ți o cârpă cu care să-ți legi puiul de tine. Te avertizez doar, că o să-ți placă la nebunie. O să suferi când el va crește și se va cere pe picioare. Sistemele de purtare sunt o invenție divină. Bebelușul stă tot timpul pe mamă, iar mama e liberă cu mâini și cu picioare.

Dă-i suzetă dacă altfel nu se poate. Dar sigur că se poate și altfel, dacă tu ești acolo cu țîța, pe fază. Io am fost suzeta ambilor mei copii, nu regret nicio clipă. Teoretic, suzeta e ok până pe la 2-3 ani, zic stomatologii. Io-s stomatolog și nu le-am dat suzetă alor mei, trage singură concluzii. Dar mi-ar fi folosit, de multe ori ar fi fost mană cerească.

Dă-i picături de colici să vezi dacă-l ajută. Toți consultanții IBCLC care urmăresc blogul sunt rugați să se abțină. Să aterizăm cu picioarele pe pământ, doamnelor și domnilor. Dacă are colici copilul, plânge ca din gură de șarpe, atașarea la sân e corectă, copilul scoate aer ca o locomotivă, îl pui în sistem zi și noapte, dar el urlă în continuare, dă-i niște Protectis. Îl ajută.

Protectis este un produs special pentru bebelușii pe care îi doare burta. Eu am avut o atașare excelentă la ambii copii. Niciodată n-am făcut ragade. Teoretic, n-ar fi fost motive pentru colici. Primul bebe n-a avut; pe Tudor nici nu mi-l amintesc să plângă. Al doilea, în schimb, Doamne-ajută și ai îndurare!

Sigur că picăturile anticolici nu i-au dat somn ca o vodcă de calitate, dar ne-au dat o gură de liniște. Care e aur curat într-o astfel de poluare.

Ieși la plimbare

Mișcarea îți face bine și ție. Plus că, din ce îmi aduc eu aminte, cum scoți copilul pe ușă, cum adoarme de parcă ai fi apăsat butonul. Sigur că asta nu durează nici cât să te obișnuiești cu schema, dar așa e viața de mamă. Când ai senzația că, yey, avem în sfârșit o rutină sau am găsit o soluție, ceva iar se schimbă.

Fii sociabilă cu alte mame din parc

Femeile din zona în care stai sunt aur curat împotriva singurățății și izolării. Nu trebuie să vă faceți confesiuni de suflet, e suficient să îi dai minții tale impresia că poartă o conversație cu sens cu un adult care face pipi singur la baie.

Dacă tu crezi că suferi o depresie, cere ajutorul

Dacă ai avea o mână ruptă, nu ai sta să rabzi durerea, sperând că îți trece. Nu. Te-ai duce de urgență la spital, să te repare un doctor. Nu zic să fugi direct la psihiatru. Caută ajutor acolo unde știi tu că există ceva bun pentru tine. Singurătatea e cea mai proastă companie, mai ales în depresie.

Refuză sfaturi de la persoane care știu ele mai bine

Când cineva începe să spună ceva cu ”pe vremea mea”, dă-ți play la Jingle Bells mental. Automat te va binedispune și toată lumea pleacă fericită acasă.

Amintește-ți că TU exact așa cum ești

(veselă sau supărată, obosită sau nepieptănată, slabă sau grasă)

ești singura mamă pe care copilul tău o are.

Pentru el nu există ceva mai grozav decât tine,

ceea ce e o treabă grozavă în sine.

La final, aș vrea să spun că timpul le rezolvă pe toate. Știu că tu ai nevoie ACUM, dar să știi că liniștea vine. Nu e niciun clișeu. Le știam și eu pe toate de mai sus când aveam bebe de țîță. Le știu si acum, dar tot, când el plânge, zici că mă lovește Intercity-ul de viteză. E normal tot ce ți se întâmplă și ești cea mai bună mamă.

Articolul anterior

E viu? Spune-i că-l apreciezi! Hai să nu mai așteptăm să se prăpădească omul ca să-l lăudăm și să scriem elogii pe facebook despre el

Articolul următor

Maternitatea ca un sport extrem: dimineața, când îl lași la grădiniță, ți se face dor de el, iar seara abia aștepți să adoarmă

13 Comentarii

  1. Silvia R.

    Mersi pentru articol. In momentul asta, nu ma simt cea mai buna mama, din contra. Ieri, spre exemplu, pot sa jur ca celui mare, cel putin, i-ar fi mai bine cu alta mama, sau deloc. Lucrurile azi s-au indreptat, mi-a tot zis ca ma iubeste. Dar eu nu pot sa ma iubesc.
    Chiar imi doresc sa caut ajutor.
    PS. Stii vreun psihiatru bun?

    • Nu, dar sa stii ca nici noi nu suntem pe
      Roze. Maybe it helps. Mi se pare cea mai complicata calatorie asta cu crescutul de doi copii in felul asta al nostru. Mi se pare ca imi stric relatia cu cel mare si am asa o claritate asupra alegerilor mele limitate, nevoilor neimplinite, incat e aproape socant ce se intampla.

      Inteleg ca sunteti intr-un moment greu, dar si ca exista resurse. Aud ca te simti o mama insuficienta, ca te-ai bucura sa poti mai multe, dar aud si ca te bucuri de iubirea primita.

      We’ll get there. Ti-am zis tie ca si pt mine.

      P.s. Daca vrei psihiatru, gasim unul.

      • Silvia R.

        Draga Miruna,
        Cum stii tu sa spui mereu cuvinte alese, sa aline sufletul! 🤗
        Multumesc!
        Imi pare rau ca nu stau f bine lucrurile nici la voi. Va fi vreodata oare mai bine?…
        PS. Da, chiar vreau, ca ma tot gandesc de ceva timp la asta, dar tot am amanat, dar lucrurile nu se imbunatatesc, din contra. Macar sa imi spuna ca n-am ce cauta acolo 😅

        • Aș vrea să întreb de ce vrei la psihiatru? Simți că ai nevoie de pastile? Că pentru asta e psihiatrul, el nu face terapie.

          Am avut și eu un moment în care am sunat-o pe mama și i-am zis așa: am făcut tot ce ține de mine, sunt epuizată. Mă chinui de peste un an. Nu mai pot, știu că viața e frumoasă, eu nu mai găsesc bucurie, vreau să mă ajute cineva. Chiar dacă pastilele nu sunt o soluție ideală, chiar dacă îmi va fi greu să scap de ele, acum nu mai pot trăi așa și nici nu mai vreau. Unde să mă duc și ce să cer?

          Mama mi-a zis așa, în deplinătatea cunoștințelor despre cum e viața mea, cât se urlă, tot:

          Nu cred că pastilele sunt o soluție. Pastilele te ajută pe moment, da, însă nu rezolvă rădăcina problemei. Am paciente pe pastile, unele se simt bine de la ele, dar cum vor să reducă doza, cum ajung la loc în punctul din care au plecat. Tu poți face cum crezi, desigur, ești un adult responsabil,dar dacă întrebi de părerea mea, asta e. Fă tot ce poți înainte de pastile, fiindcă ele nu sunt o soluție reală, sunt doar o amorțeală, o păcăleală, viața ta o să fie la fel, doar că tu vei încerca să îți rezolvi problemele fiind ușor sedată.

          Păi asta e, că am făcut tot ce puteam.

          Eram ruptă pur și simplu în acel moment. Eram sufocată. Stăteam cu capul în apă de niște luni, nu mai puteam respira. Scoteam din când în când la suprafață, cât să-mi mai iau câte o gură de aer, care să-mi ajungă până data viitoare. Dar viața nu poate fi trăită când tu nu poți respira.

          Îți pun și eu aceeași întrebare: dacă e o urgență și simți că sari de la etaj (nu e o glumă), nu ezita. Dacă însă mai există un strop de șansă, bagă terapie, cheltuie oricât de mulți bani și timp, merită ca să scapi cu adevărat. Să aprinzi lumina în inima ta. Să poți vedea bucuria. Să poți simți din nou ceea ce îți dorești să simți. E foarte greu să fii mamă de doi.

          • Silvia R.

            Am incercat la un moment dar terapie, cateva luni, dar am renuntat. Nu stiu exact daca am nevoie neaparat de pastile, ma gandesc ca asta va decide psihiatrul.
            Am momente si momente. Dar au fost dati in care m-am gandit chiar la suicid. Cu ceva timp in urma. Acum simt doar multa furie. Sunt un vulcan ce mi-e teama sa nu erupa si sa distruga totul in jur. Nu cred ca mai e mult pana acolo. Mai am si zile senine, dar…
            Nu exclud nici terapia, dar efectiv acum nu stiu de unde s-o pornesc.
            Dar nu mai pot continua asa.

    • Ina

      Draga Silvia!
      Îți trimit o îmbrățișare mare, de la distanță. 🤗
      Știu cât pot fi de înșelătoare aceste gânduri, cum pot să îți spună lucruri complet neadevărate.
      Te felicit pentru că te îndrepți spre cineva și ceri ajutor.
      Caută un psihoterapeut bun și acesta te va direcționa către psihiatru, dacă e cazul.
      În București ai vrea să fie?

  2. O mamă disperată

    Azi am avut o zi de coșmar (ca multe altele din ultimii ani) si m-a binedispus articolul tău. Iti mulțumesc ca exiști și ca scrii public lucrurile astea (eu nu pot sa scriu public pe fb comentariul ăsta). Eu si copiii avem covid forma usoara, cel mare (care e tot mic) azi școala online de la 9 la 15, cel mic 4 ani…..nu pot sa descriu ce a fost azi. Doar mamele cu 2 copii mici pot înțelege. Eu sunt acasă cu ei de 6 ani, fără bunici. O iau razna rau de tot. Si pot sa zic ca varsta de 4 ani e cea mai grea de pana acum (valabil pentru al doilea copil). Cred ca prefer nopțile de plans si alaptat fata de crizele de acum.

    • E foarte bineca mi-ai scris aici, ca nimeni nu vede cine esti. Scrie-mi in fiecare zi ce faceti.

      Imi pare rau ca ati luat virusul asta, cred ca e teribil pentru mame, pentru ele e cel mai complicat. Izolarea asta face mai rau decat boala uneori, cand toate cad la tine pe cap.

      Daca e doar inceputul, indraznesc sa sper pt tine ca in 2-3 zile sa gasesti o rutina si un ritm. Nu stiu daca o sa fie mai usor, dar macar sa te mai obisnuiesti.

      Multa sanatate si tine-ma
      La
      Curent!

      • Gianina

        Sănătate multa tuturor! O îmbrățișare mare-mare tututor celor ce au nevoie de ea! ❤️❤️❤️

        Stiu cum e sa fii zombi si sa iti plângă copilul continuu! Mie mi-a plans in fiecare dimineata pana la 5 ani ca nu vroia la gradi! De cd se trezea pana ieșeam pe usa plângea continuu!

        Iar pana la 3 ani nu am avut o noapte de somn legată! Primele 3 luni nu am apucat sa dorm absolut deloc! Urla continuu aproape! Clar am nervii făcuți zob!

        Mi-am mai revenit un pic, dar ….. orice noapte nedormita ( copil bolnav ) sau culcat tarziu ma seaca de puteri. E adevărat ca nici vârsta nu ma mai ajuta ( + 40 ).

        Acum suntem intr-o alta etapa de “lupta” ca nu vrea sa își faca temele decat cu insistenta ( cls 1 ). Dar renunț la a mai insista si “ tai” din plăcerile lui si ii spun si de ce “nu mai are voie”! Asa reușesc sa imi mențin cat de cat țiglele pe casa! Deși apoi ma “toaca” cu negocieri/ amenințări/ insistente! Dar trag speranța ca dc nu cedez va învața ca acesta este un program normal care tb respectat!

      • Alexandra

        Miruna, iti multumesc pentru articol. A mers ca un balsam pe suflet. Desi am numai un copil pot spune ca trec des prin ce ai descris mai sus. Suntem inca la inceput de drum (3 luni si jumatate) si caut zilnic ceva de care sa ma agat, sa imi spun ca va fi mai bine, ca dau tot ce pot si ca sunt o mama buna (desi de multe ori nu cred asta).
        Te imbratisez cu drag!

        • Ești o mamă minunată! Începutul e greu, dar te antrenezi pentru ce urmează. Remember, e cea mai valoroasă experiență a vieții tale maternitatea! Hugs, te descurci de minune. Uite, ce bloguri bune citești 😉

  3. Simo

    Oh Doamne, eu inca o iau razna cand urla (si are putin peste 4 ani)! Ceva rani emotionale nedescoperite am pe-acolo, de nu suport sa aud plansete si urlete.

    Am facut si eu aceeasi greseala: eu sa fiu acolo in secunda 1 cand plang copilul, de mine are nevoie ca e mic samd, pana cand am obosit. Apelati cu incredere la oricine aveti pe langa, pentru a legana/hrani/spala/plimba copilul. E nevoie de momente pentru tine, ca mama,ca sa fii bine pentru ceilalti.

    Nici noi nu am cumparat suzeta, am supravietuit si fara 🙂 Am folosit si noi picaturi pentru colici, clar e binevenit orice ajutor.

    Si ca sa inchei, desi pare usor acum dupa 4 ani, totul trece! Cand privesti in urma, colicile si dintii par floare la ureche 😀

Leave a Reply

© 2007-2021 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 173 queries in 0.438 s