”Folosește cuvinte!” n-are niciun sens în capul copilului dacă nu știe abecedarul emoțiilor înainte. Cum îl poți învăța despre ele (p)

De câte ori nu mi-am îndemnat copilul cel mare: ”spune cu cuvinte!” Nu cu pumni, nu cu țipete, nu cu miorlăieli. ”Tudor, folosește cuvintele, puiule.” Doar că, ce să vezi, puiul nu știa cuvintele. Fiindcă ce-i ceream eu erau, de fapt, niște explicații, niște descrieri ale unor emoții și sentimente, pe care nici eu nu le am în vocabular, dar lucrez la asta.

Ce-i ceream eu erau niște observații ale unor stări, care, hey, e un efort considerabil și ca adult să îl poți face. Câți oameni cunoașteți dumneavoastră, care vin și îți spun ”mă simt foarte nervos acum” în loc să dea cu pumnu-n masă? Sau în loc să urle ori să jignească? Cine vorbește despre sentimente și emoții? Nu, cei mai mulți analizează și judecă, pun etichete pe comportamentul altora și sacrifică relații în loc să se retragă, să observe și să numească stări și sentimente.

Despre ele am învățat la cursuri, conferințe, prin cărți. A fost cu muncă susținută și liste scrise cu liniuță.

Fiindcă pe mine nu m-a învățat nimeni limbajul acesta. La atelierele de comunicare non-violentă am auzit prima oară de ele. Admiram felul în care alții foloseau limbajul acesta, înțelegeam cuvintele, dar nu le puteam folosi într-un discurs propriu. Părea în același timp simplu și limba chineză.

Fiindcă nici eu nu trecusem prin abecedarul emoțiilor, cred că am lipsit la lecția aia.

Nu mi-e ușor, simt că e cel mai greu de recuperat restanță.

Copiii știu însă cu atât mai puțin. Auzi, folosește-ți cuvintele! Copiii nu au vocabularul acesta, așa că se exprimă cum le vine la-ndemână. Își folosesc trupul să spună că sunt furioși, fac tantrum, dau din mâini și din picioare întinși lângă raftul cu bomboane. Așa știu ei să se exprime.

Să-i înveți să vorbească o limbă pe care nici tu ca părinte nu o stăpânești prea bine este adevărata provocare.

Însă nu e corect să îi ceri copilului ceea ce tu, adultul, nu poți face.

Și nu e vorba doare de emoțiile de furie, frică, ci și de bucurie, entuziasm, iubire.

Cum mi-am învățat copiii despre sentimente și emoții

În jurul vârstei de doi ani, copiii pot pricepe supărat, fericit, furios și speriat. Victor deja răspunde dacă îl întrebi când, de exemplu, cade:

-Te doare?
-Nu.
-Dar te-ai speriat?
-Da.

Sau deja știe recunoaște nerăbdarea:

-Îți dorești foarte mult camioneta cu care se joacă Tudor chiar acum?
-Da.
-Văd că ești nerăbdător să te joci și tu cu ea?
-Da.
-L-ai rugat să ți-o dea și ție?
(Îl roagă prin intermediul meu, bineînțeles, frate-său de cele mai multe ori nu vrea.)
-Îi oferi ceva la schimb, poate merge așa?
(Asta uneori merge, e în funcție de cum sunt aliniate planetele sau ceva)
Dacă nu merge, cel mic pune buza, posibil să înceapă lacrimile să-i sară din ochi ca popcornul din tigaie:
-Văd că ți-ai dori foarte mult să te joci cu mașinuța și ești foarte supărat că nu poți face asta chiar acum, așa-i?
-Daaaaaaaaaaa.

Cuvintele astea, la doi ani, fac magie pentru el și pentru noi.

Avem acest dialog și de câteva ori pe seară, e mereu la fel, face parte dintr-o carte de parenting pe care am învățat-o pe de rost.

E atât de folositor, încât uneori (încă rar, dar parcă văd o speranță undeva pe sub covor) copiii se înțeleg singuri între ei, fără intervenția mea. Tudor și Victor, 5,5 și 2 ani.

Pe măsură ce cresc, le putem vorbi despre mâhnire, frustrare, iritare, etc.

Pe primul copil, am vrut să-l învăț despre emoții neapărat, că așa am citit eu undeva.

Mai ales că e băiat și știm cu toții ce contact strâns au bărbații cu emoțiile lor, mi s-a părut important. Și mi-am cumpărat eu niște cărți, unele de povești, altele ca de joc. Am pus copilul în bancă și i-am explicat.

Nu s-a prins nimic. N-a funcționat. S-a plictisit omul meu mic și cred că m-a catalogat ușor sărită de pe fix. O știți pe Frankie din Frankie și Grace? Ghiciți care eram eu.

Așa că cititul ne-a ajutat mai târziu, după ce copilul cunoștea emoțiile cât de cât.

Ce a funcționat la noi a fost când eu am început să schimb felul în care vorbesc. Când am început să identific la mine sentimente și să le numesc.

Frică:

Când nu mă puteam concentra la nimic altceva, i-am spus: ”Astăzi vine interpretarea de la RMN. Mi-e foarte frică de rezultat.”

Fericire:

Când interpretarea a zis că totul acolo e curat și ne-am speriat degeaba: ”Simt fericire în fiecare por, când știu că e sănătoasă familia mea.”

Tristețe:

Când am plâns și copilul m-a văzut, în loc să mă ascund și să-l alung, i-am spus: ”Mă simt foarte tristă acum. X e foarte bolnav.” Și am continuat să plâng.

Surpriză:

Când au făcut pizza el și tatăl lui și m-au așteptat cu masa pusă ca la restaurant, i-am spus: Uaaau, voi ați făcut asta? A fost ideea ta? Ce surpriză frumoasă, nu mă așteptam!

 Supărare:

Când nu avem căldură în calorifer și am răcit: Sunt supărată că nu avem căldură, deși afară e frig! Uite cum am răcit.

Mândrie:

Când mi-a explicat de ce cad frunzele toamna: Sunt mândră când văd câte știi și ce frumos explici. Acum sunt mândră că m-ai învățat și pe mine asta.

Iubire:

Aseară făceam un piure, și-a oprit jocul și a venit doar să verifice dacă mă poate ajuta cu ceva: Nu, dar tare îți mulțumesc că m-ai întrebat. Simt iubirea în acest moment.

Despre sentimentele lui, mai degrabă întreb înainte să presupun. Fiindcă mă feresc de pus etichete, căci uneori nu le nimeresc:

-Oare ești supărat, fiindcă ți-ai fi dorit să participi și tu?

-Ești oare fericit că am fost la cafea doar noi doi?

-Oare ești mândru că ai terminat de colorat, deși a fost un moment când aproape ai abandonat?

-Poate să fie că ți-e frică să nu ne îmbolnăvim și noi, de asta m-ai întrebat?

Posibil să fie mai corect formulat cu ”simți” în loc de ”ești”, posibil ca specialiștii să nu fie de acord cu tot ce-am zis mai sus. Nu susțin că e literă de manual, nu sunt un expert. E însă ce am făcut eu, felul în care vorbesc eu și care îmi vine natural. Autenticitatea e o valoare importantă pentru mine, nu aș putea să joc teatru cu copiii mei. Nici să recit vorbe care (încă) nu îmi aparțin.

Și mai funcționează ceva:

De câte ori am ocazia, vorbesc despre asta. Despre sentimente și emoții:

-Cum crezi că s-a simțit fratele tău când ai trecut pe lângă el și l-ai lovit?

-Cum crezi că s-a simțit X când a zis ce-a zis? Oare așa vorbește cineva care e fericit? (așa am identificat oamenii supărați din fire, care scuipă venin și nu pot fi amabili nici să-i plătești. I-am etichetat drept niște nefericiți și un pic simțim milă pentru ei. Nu-mi pasă ce credeți, decât dacă aveți o explicație mai bună pentru de ce unii oameni vorbesc de parcă le-ai strâns pisica de gât.)

Cum am folosit un bostan de Halloween ca să le vorbesc despre emoții copiilor mei

Alteori, îmi creez propriile ocazii să vorbesc despre emoții. De exemplu, când am primit de la Kinder niște ciocolată și un bostan pentru Halloween, am fost toți încântat să-l decupăm.

Am intrat aici, să vedem CUM. Ne-am ales unul dintre bostani, în funcție de emoțiile pe care le reprezentau. Tudor l-a ales pe Fericel nu din te-miri-ce motive de profunzime spirituală, ci pentru că ”mami, ăsta pare cel mai ușor”.

Și a fost. L-a desenat de două ori, fiindcă prima oară a ieșit prea adunat. Eu l-am ciopârțit, am făcut doar sâmburi pe jos, dar nu a contat. I-am înfipt și o lumânare, am stins lumina, copiii au fost mega încântați.

Iar maică-sa lor a fost mulțumită că au vorbit despre emoții măcar 5 minute și nimeni n-a luat-o la mișto. Lasă, că facem noi din ei bărbați adevărați! 😉