Ajungi să te întrebi de ce bucuria administrată în doze rare şi contraste mute e mai savurată şi înălţătoare. Ajungi să te întrebi ce rutină ciudată ţi-a anesteziat simţurile înainte şi ce păcate rare ţi-au paralizat muşchiul fericirii.

Îngerii s-au întors acasă.

Iar copilele vor scrie cele mai frumoase rugăciuni din lume. Fiindcă îngerii se ţin de cuvânt. Şi uneori ştiu fără să le spui. Să aibă grijă de tine şi toate cele dragi ale tale. Grija lor nu se împarte, ci se înmulteşte necondiţionat. Am avut un îngeraş dat cu împrumut. Dar returnat la termen. Şi la pachet. Cu o pereche de aripi şi pentru mine.

Am curaj. Fiindcă îmi doresc. Şi am încredere, fiindcă ştiu. Îngerii păzitori nu pleacă în concediu. Ei nu obosesc niciodată. Iubiţi-vă îngerii păzitori!

Râdeţi, poate vi se pare o prostie. Mai râdeţi o dată. Iar data viitoare când vă îndreptaţi cu cheile în mână până la maşină, pentru a merge după pâine până la colţ, amintiţi-vă de postul ăsta. Dar deplasaţi-vă tot cu maşina, că plasele de cărat nu fac mersul mai frumos.

Azi am regăsit mersul pe jos. Parcă oraşul e altul când nu vezi doar semnele de circulaţie şi culorile de la semafor. Parcă frigul e mai real când îţi intră-n plămâni şi nu-l vezi doar la televizor. Şi gropile par mai rare când încetineşti paşii şi le asortezi ritmul la nuanţa lăuntrului tău.

Am aşteptat să traversez la Radu Stanca aşa cum făceam zilnic în liceu. Şi-am trecut pe lângă vitrinele Băncii Transilvania de pe Milea, în care ne oglindeam tot zilnic, în vremurile alea. Pe drumul de dus şi pe cel de întors. De la şcoală. Acum el – drumul era altul, chiar dacă unele plombe din asfalt se străduiau să păstreze virginitatea tabloului. Unele schimbări sunt pentru totdeauna, chiar dacă indicii fizici lipsesc. Iar cele mai dragi momente rămân suspendate undeva în memoria noastră afectivă, în ciuda oricăror transformări. Ele sunt singurele nemuritoare. Printr-o vechime, a cărei prospeţime farmecă negreşit. Oricând e reactivată.

Am trăit zilele astea într-o capsulă temporală. Am dormit până la amiaz şi-n rest, am mers. Mult. Pe jos. Sibiul mi-a deschis porţile Pieţei Mici ca un părinte – fiului rătăcitor. Am găsit colţuri necunoscute în oraşul pe care credeam a-l şti pe de rost. Am găsit trăiri adunate în ghiduri pe care nu credeam a le scrie vreodată. Şi m-am găsit pe mine la o masă pe colţ, în  cofetăria de la Bulevard (apropo, locul e atât de frumos, e elegant şi discret, musai data viitoare când mergeţi la mall, faceţi stânga-mprejur şi mergeţi mai bine pe mâna mea. acolo.) în  pielea aia de clasa a şasea, cea care credea că orice e posibil. Că visele devin realitate şi lucrurile uneori se întâmplă doar fiindcă ni le dorim să se întâmple.

Să mergeţi şi voi pe jos, din când în când. Şi să îmi spuneţi ce (re)găsiţi.