Dintr-o consolare în alta

Erau vremuri când gustul rahatului era ceva atât de obişnuit, încât aproape uitasem că mai sunt şi alte senzaţii pe lumea asta. Erau zile în care singura consolare la care mai puteam apela era imaginea unui rahat mai savuros. Întotdeauna e loc de şi mai rău, credeţi-mă. Iar oricât de jalnice ar părea consolările, uneori, dacă funcţionează, sunt binevenite.

Apoi, conform tradiţiei din adolescenţă -vârstă pe care nici nu mai sper a o depăşi vreodată- am trecut în cealaltă extremă. Aia în care te crezi stăpân pe propriul destin, în care crezi că prima iubire ţi-e şi ultima, că oamenii nici nu sunt urâţi, ci doar ţi se pare. Că un zâmbet poate cuceri tirani şi o prejudecată lăsată la uşă, schimba legi. Şi în vâltoarea unui extaz nefăurit, ci real până la ultimul sâmbure, în goana după “vă arăt eu că se poate, necredincioşi conservatori ce sunteţi” primesc una din acele lecţii de viaţă pe care n-o uiţi cât tăieşti.  O palmă scăldată-n ironia sorţii, ca să văd eu cine-i şeful. Şi când să îmi feresc şi celălalt obraz, mă trezesc cu alta peste ceafă. Că niciodată nu-i cum ţi  se pregăteşte, ci cum se nimereşte.

Şi chiar dacă lecţiile de valoare există, noi nu le-am priceput încă. Dilemele existenţiale se trăiesc, nu se rezolvă. Că-şi pierd din farmec. Iar lecţiile de viaţă se primesc, nu se vorbesc în cuvinte. Dar, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… Ştiţi, nu înseamă că dacă am căutat şi nu am găsit, ceea ce am căutat nu există. Poate nu am căutat destul. Iar unele răspunsuri erau mult mai aproape decât ne-am putut imagina vreodată. Însă momentul la care le aflăm nu e altul decât cel mai potrivit. Să te întrebi de ce e prea riscant. Să te bucuri cu cinste e tot ceea ce poţi face.

Articolul anterior

Pe el, pe el, pe mama lui!

Articolul următor

De ce ne e frică de doctori (I)

21 Comentarii

  1. stai putin sa mai citesc o data 🙂

    0
  2. Am zambit amar citind! Insa asa cum o spui tu pare ca acel CEVA e DESTINAT si nu ajungi la el pana nu iti iei palmele de rigoare. Ei bine crede-ma ca se poate si “lectii” sau suturi in fund. Insa e putine ori ne reuseste treaba asta, pentru ca suntem mult pre preocupati sa vedem aparente!
    P.S. Vezi ma Maniak ca nu e chiar de NO COMMENT… 😀

    0
  3. Depinde de ce cauti..sunt lucruri pe care risti sa nu le gasesti niciodata. Pe exemplu…daca-mi propun ca peste 10 ani sa conduc o firma cu 100 de angajati(lucru posibil) si investesc atata capital banesc si sufletesc incat sa am pretentia sa imi iasa asa cum vreau eu,esecul ar putea avea niste dimensiuni incat m-ar putea dobora. Daca insa timp de 10 ani mi-as propune ca, o data pe saptamana sa-i fac o surpriza placuta sotiei, o data pe luna sa ies la iarba verde cu familia si prietenii, de 2-3 ori pe an sa am cateva zile de vacanta reusite, atunci rata reusitei cred ca tinde spre 100% . Poate suna a mediocritate, da’ prefer “certitudinea” data de un 50+1% probabilitate de reusita.

    0
  4. “Dar, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… Ştiţi, nu înseamă că dacă am căutat şi nu am găsit, ceea ce am căutat nu există.” asa ma mint si eu 🙂 desi incep sa cred ca chiar nu exista 🙁 cel putin pe plaiuri mioritice 🙁

    0
  5. Am vrut sa zic ceva, dar a zis @nicu cu vorbele lui, exact cea s fi zis eu cu vorbele mele 🙂
    Mai trebuie doar sa adun 1 cu 14 😀

    0
  6. pentru bucurie ai nevoie de multe ori de mult mai mult decat simpla bucurie ca traiesti. cam asta e problema de multe ori. si consolarea vine tampit asa: las, noi sa fim sanatosi.

    0
  7. p.s. – sunt intr-o stare cam aiurea, de aici si ciuda din vorbele de mai sus. 🙁 dar nah, noi sa fim sanatosi.

    0
  8. eu si ....

    Ion si Gheo stau de vorba.- Ma Ioane tu cum esti,optimist sau pesimist? – Pai cum sa fiu ,normal ca’s optimist, dar tu, cum esti? – Ma Ioane eu is pesimist. – Dar de ce esti pesimist ma Gheo? – Apai stii tu ce spune un pesimist: mai rau decit atit nu se poate, iar optimistul spune, ba se poate, ba se poate.

    0
  9. eu si ....

    viata iti ofera surprize atit placute cit si neplacute.Iti ofera si palme si mingiieri, dar cum ar fi ea fara ele?…alternarea dintre bucurii si greutati da culoare intregii noastre existente

    0
  10. Uoff… stii, azi ma omoara ideea ca nu mai am 17 ani. Inca incap in hainele de atunci, inca ma comport ca un copil, dar… nu e la fel. Unele lucruri s-au schimbat pentru ca eu m-am schimbat. Si imi pare al dracului de rau dupa varsta aia.

    Si chiar daca sunt constienta ca am o tona de chestii pe care le-as putea folosi pe post de consolare in momentul asta, refuz sa fac asta. Pentru ca nu vreau sa ajung sa ma tot consolez cu ceva pe masura ce lucrurile merg din rau in mai rau.

    Chiar daca asta e pentru mine cel mai bun inceput de an din 2004 incoace, in ciuda momentelor razlete de amaraciune. Dar mi-e groaza de monstruletul ala numit delasare. Nu vreau sa-l las sa puna stapanire pe mine. Nu vreau sa ma bucur prea tare de ce am obtinut, pentru ca mi-e prea frica sa nu cumva sa pierd totul. Asta ar fi o lectie dura. Pe care am mai primit-o si nu mi-a placut.

    Asa ca vreau sa strang din dinti si sa merg mai departe. Merg in directia buna, dar n-am ajuns inca unde vreau. Si stiu ca atunci cand voi ajunge acolo va trebui sa-mi apar pozitia. Pentru tot restul vietii. Dar nu pot sa renunt.

    0
  11. Cred ca trebuie sa iau notite. Multe notite.

    0
  12. @ Simona

    Lasa bre ca stiu cum e cand iti vine sa marai din orice..vba ta, noi sa fim sanatosi

    0
  13. Cred ca e primul post al tau (de cand te citesc) pe care nu l-am putut citi integral. Pentru ca nu sunt pregatita pentru unele din chestiile pe care le spui tu acolo, am preferat sa le sar. Dar o sa incerc sa comentez pe ce am inteles din postul asta.
    Eu niciodata nu o sa pot sa renunt la atitudinea de “vă arăt eu că se poate, necredincioşi conservatori ce sunteţi”. Mie mi se pare ca e mult mai bine sa esuezi maret decat sa iti treci in palmares inca o victorie banala. Macar ai incercat. Iar daca iti maresti suficient de mult numarul de incercari, statistic vorbind e obligatoriu sa inregistrezi si o victorie.

    0
  14. Bai, am observat ca comentez mai mult pe blogul tau decat scriu pe al meu 😀 Scrie si tu mai rar si lasa oamenii sa isi faca treburile, ca prea ii antrenezi la comentarii!

    0
  15. maniak, în ce sens? :p

    nenea, haidi bre, am încredere în tine 😉

    artistule, aici e mare vorba ta. Uneori e nevoie să te depărtezi ca să poţi vedea… dar eu tot zic că şi mai târziu e ceva. Decât niciodată…

    Nicu, nu sunt de acord, cu regrete. Nu trebuie să ne setăm aşteptările în funcţie de probabilitatea lor de a deveni realitate. E foarte frumos să îţi doreşti partea a doua cu surprizele etc. O vezi la-ndemână pentru că singura variabilă eşti tu şi acţiunile tale. Nevasta o ai, imaginaţia la fel. Dar dacă vin eu şi îţi spun că şi pentru firma aia ai tot ce îţi trebuie, doar că eu le văd, nu însă şi tu. Adică, nu îţi trebuie mai mult decât pe tine pentru a face succes. Cei mai mulţi nici atâta nu au. De asta mottoul preferat e ăla cu “Mă plâng, deci exist”. E chestie de nuanţă, Nicule.
    Orice lucru măreţ a fost mai întâi un vis măreţ. Să nu ne uiţi 😉

    biliard, nu cred că există probleme care se rezolvă strict geografic, dincolo de gropile din asfalt. Sorry. Oriunde te-ai duce, tu îţi vei fi mereu prezent. Împreună cu gândirea care a creat problema. Gândirea ta. Acolo trebuie lucrat 😉

    nina, chiar tot-tot? 🙁

    Simona, ştiu exact ce zici. Am învăţat pe pielea mea că iubirea nu ajunge, am văzut oameni în care pâlpâia viaţa , dar ei nu mai ştiau ce să facă cu ea, însă noi avem nevoie de exemple colorate pentru a ieşi din rahat. “There is beauty in everything, but not anyone can see it!”

    tu şi.., subscriu. Azi am avut un soi de revelaţie cu ghilimele (ghilimele, pentru că pe mine toate revelaţiile m-au lovit în moalele capului, de am crezut că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap de fiecare dată, dar atât de puternic a fost impactul că s-a soldat cu amnezie totală în ceea ce priveşte revelaţia..) când mi-am dat seama că nu sunt material de prietena clasică, pe care o scoţi seara la film şi duminica în parc. Sunt material de prezentat mamelor, toate mă iubesc, dar nu şi fiii lor. Tocmai din cauza lipsei acelui element “clasic” din “prietenă”. Şi atunci, revin la vorbele tale. Da, într-adevăr palemele şi şuturile sunt bune, te pot arunca mai adânc în treaba mare sau te pot propulsa în lumină, depinde de direcţia spre care priveşti. Şi ştii de ce mi-am mai dat seama? Că trebuie să-i mulţumesc lui, care mi-a zis adio din cele mai raţionale motive, chiar ştiind că îl iubesc. Că trebuie să mulţumesc “sorţilor” pentru fiecare provocare aterizată în viaţa mea şi pentru toate cotiturile înfăptuite. Fiecare se sprijină pe un dram de curaj. Pe care nu îl vedeam până acum în mine.
    Face vreun sens ce-am zis… :-j

    brontozaurel, ce faaci tu acuma se cheamă un fel de autoflagel pe care îl ştiu de undeva, …a, de pe la mine… Mereu îmi chinui orice început de poveste de iubire cu gândurile ceţii ce prevăd eu că se va abate asupra noastră. Şi , culmea, întotdeauna am dreptate, mai devreme sau mai târziu. Dar până la momentul ăla, eu îmi petrec clipele de fericire din braţele iubitului meu de moment, chinuindu-mi sufleţelul cu “dacă şi cu parcă”… trăind cumva într-un plan paralel cu cel real, în care sunt atât de fericită! Iar (atât de fericită plus chinuri) împărţit la doi dă caca. Fiindcă orice urmă de bucurie se pierde în diviziunea de doi lei. Creată din capul nostru idiot.
    Adică, de ce să nu te bucuri de un moment?! De gloria lui? De mirosul aerului din vârful piramidei. Poate şi mâine te trezeşti acolo, poate nu, aşa că tocmai. De ce să strici şi ce a mai rămas?
    Plus, dacă e să se întâmple delăsarea (că doar “ştii tu mai bine”), oricum o să se întâmple şi oricum va trebui să îi faci faţă şi să găseşti o soluţie.
    Tare mi-aş dori să nu mai gândesc în termeni de “dacă”. Ipotezele sunt ale nefericiţilor. Noi alegem să fim altfel. Sau, cel puţin, aşa ar trebui. 🙂

    Alinush, recapitulăm?

    moldoveanca, oh dear, recomand să păstrezi obiceiul şi să-ţi ocupi vremea cu lucruri mai interesante. Sau măcar, educative. Dacă vrei, rezolv un ban. negociem termenul 😉
    E foarte frumos ce ai zis. Orice eşec memorabil are un trup şi un suflet în spatele lui, în schimb, o victorie banală, un nume şi atât. Repet, e nobil ce spui. Şi eu vreau implicare. Din partea mea şi nu numai. Se riscă cineva? :p

    0
  16. scrii cam urât în ultima vreme. dpdv meteorologic, nu estetic. dacă ai nevoie de o vorbă bună, prezent.

    0
  17. gheghe la nevoie se cunoaşte 🙂
    p.s. e o aparenţă

    0
  18. eu si ....

    Sigur ca face.Viata poate sa fie lina doar in copilarie, si nici atunci in unele cazuri.Nu ai iubit in tacere un baiat la gradinita,care nu sti de ce se juca mai mult cu prietena ta cea mai buna?.Nu ai fost furioasa in generala ca , colegul pe care-l placeai ff mult a invitat-o la discoteca pe colega ta de banca…? si uite asa ,din iubiri ascunse in camarutele inimii, din frustrari culese in toate etapele vietii, ai ajuns aici,mai buna, mai puternica gata sa iei din nou, viata in piept.

    0
  19. G

    Textul ăsta îmi aduce aminte de momente când omul dă peste o pagină pierdută prin sertare și citind-o se întreabă năuc: cine dracu o scris chestia asta? – atât de tare și-a cotlonit scânteia că nu-și mai recunoaște nici cerneala :-).
    Și ce-am mai râs la bancul cu Ion și Gheo, fain!

    0
  20. G

    Și încă ceva, dacă-mi permiți:
    La mulți ani!

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 177 queries in 0.404 s