Despartiri

Nu îmi plac.

Chiar dacă după o despărţire urmează un alt început. O nouă motivare, cu un bagaj mai consistent şi o înţelepciune asimilată, nu lecturată. Oare de câte ori am zis chestia asta? Oare câte forme o să-i mai ştiu da aceleiaşi idei? Şi oare până când voi repeta lecţia devenită istorie ca să trec examenul?

E toamna copilăriei şi răsăritul bătrâneţii. Dar pe înţelepciunea copilei nu o să pot conta vreodată. Şi vremea lui rămas-bun. Ieri am scos cheia din căminul care mi-a ascultat poveştile de suflet, care mi-a ascuns lacrimile şi mi-a primit jubilările. Şi ceasul amintirilor.

Mi-am încrustat pe retină imaginea sălii de lectură cu aerul acela închis şi albul de pe pereţi şi uşi. Iar imaginea am îmbibat-o în aroma de vopsea proaspătă şi căldură uscată. Că aşa mirosea la Cluj. În căminul nostru. Am privit Babeşul şi locul de unde vorbeam la telefon, Non-stopul, care nu era non-stop şi Bisericuţa de vizavi. Iar femeia de serviciu mi-a urat “succes” de parcă ar fi fost în orice altă dimineaţă, de parcă m-aş mai fi chiar întors. Despărţire devenită nostalgie. De străzile Clujului îmi va fi veşnic dor.

Am privit figuri care mi-au trezit fluturaşii din amorţire, care au născut sentimente despre care citisem doar, figuri după care am plâns nopţi la rând sau care au plâns după mine. Alt gen de despărţire a fost atunci. Acum însă, când împărţirea bunurilor fizice echivalabile în inimi frânte e neglijabilă, oamenii m-au privit pe mine, omul. Cum mă rugam de ei zile întregi să se uite atunci. Dar, se pare că oamenii nu pot face lucruri când ai tu chef, ci numai când sunt ei pregătiţi. În schimb, urarea lor de “drum bun” a fost din toată inima aia care a rămas nefrântă şi din toată puterea sentimentului care a încercat să ne unească odată… E ciudat să trezeşti reacţie unui om cu care nu ai mai vorbit de mult timp. Şi e şi mai ciudat să fie reciprocă treaba asta. Încununată de un tacit “bravo, tu”. Şi de un oarecare “la revedere” sincer, nu de politeţe. Revedere? da, mi-ar plăcea…

Şi mai e despărţirea aia ideatică. La graniţa dintre material şi non-material. Căci nu mi-am văzut prieteni buni. Le-am zis, dar atât. Ştiu că simţirile adevărate trec peste kilometri şi ceasuri ticăite. Dar mereu am zis că în Cluj mă ţine şcoala şi oamenii. (Nici nu ştiu în care ordine, doar în care ierarhie afectivă.) Păcat că nu aparţineam şi eu acolo. De multe ori mi-am dat seama că am prieteni prea buni în apropiere. Oameni care mereu mă sună doar ei. Care înţeleg când le scriu “brb” şi care îmi bat la uşă doar să mă salute. Ştiu. Sunt oamenii de la care am învăţat mai multe decât şi-ar putea ei închipui vreodată. Dincolo de aerul curat al Clujului, de ei îmi va fi un dor mult. Adică la fiecare respiraţie.

Apoi sunt despărţirile acelea nepalpabile, acelea proiectate strict în interiorul fiinţei tale. Când simţi că dai drumul unor valori, când faci schimb de sentimente şi transferi atribute condamnate. Sincer, am păţit să vărs lacrimi mai amare şi să suspin hohote mai cutremurătoare din motive absolut străine de indivizii care mi-au frânt inima şi orele de somn. Când am pierdut speranţa de a ajunge vreodată la mintea unui om pe care îl iubesc mai mult decât explică teoriile mele de viaţă. Când m-am trezit printre lacrimi la masa din fundul cafenelei, cu spatele la intrare şi cu faţa la prietenele mele. Durere care se reactivează la fiecare prilej ce decalnşează amintirea. Mă înţeleg eu pe mine…

Când m-am trezit singură într-o lume pe care nu o luasem în calcul. Desigur, am voie să mă răzgândesc. Am voie să închid şi să deschid ochii. Uneori şi visele pot fi spectaculos de frumoase. Dar din vise, mereu ne trezim.

Şi ştiu, suntem ceea ce gândim. Şi lumea e ceea ce gândim. E perfect logic. Dar asta nu înseamnă că am înţeles. Adevărul nu există. Ăsta e argumentul doveditor. Am înţeles.

p.s. Da, plec din Cluj. Îmi continui studiile la Bucureşti. E o afirmaţie, nu o interogaţie. A se lua ca atare.