Celor care sunt departe de el sau de ea, celor care duc doruri în suflet şi poveri pe umeri. Celor care aprind lumânări în locul tacâmului unui bunic, celor care tânjesc după cozonacul bunicii sau , poate, chiar după ea. Celor departe de părinţi şi de soba lor natală. (Ce păcat că s-au dărâmat sobele când au venit caloriferele peste noi! ) Tuturor celor care s-au dezbrăcat de iubiri în miez de sărbătoare, acelor curajoşi care înfruntă un război al bucuriei pentru alţii…singuri. Ştiţi senzaţia aia când tu eşti groaznic de nervos sau supărat şi numa’ îi auzi pe unii cum se hărhăie lângă tine. E unul din momentele în care etajul 8 ţi se pare prea aproape să sari. (Cum zicea Piticu‘ într-un tweet.) Acelor curajoşi, care rămân la înălţime. Tocmai fiindcă îşi dau seama că se putea şi mai rău.

Ştiţi, aste rânduri le scrie o fată care a fost singură de meserie.

Continuare

Trec prin nişte schimbări majore în viaţa mea. E un moment, vă rog să nu mă judecaţi pentru asta, nici să nu mă interpretaţi şi nici să nu vă gândiţi cum aţi fi dumneavoastră în locul meu. În clasa a 8-a, scopul meu în viaţă era să închid uşa pe dinafara României şi îmi certam cea mai bună prietenă, care plângea în fiecare zi în drum spre şcoală, că părinţii voiau s-o care în America. Am judecat-o, am criticat-o şi am invidiat-o sincer o vreme. Dar gândurile astea nu sunt bune, fiindcă se întorc ca un bumerang de unde au plecat. Adică, de la tine.

Iată-mă.

Continuare

Ştiţi cum unele lucruri se potrivesc în anumite locuri, de zici că pentru ele au fost făcute. Aşa rochiile mele în dulap, chiar şi cele mototolite. Aşa pantofii în debara, deşi rafturile nu le mai ajung de mult. Ataşamentul faţă de locuri şi, mai ales, lucruri este unul dintre marele păcate ale omenirii. Sau cel puţin, în momentul ăsta, aşa-mi pare. Mă mut.

Continuare

Se spune că înţelepciunea vine odată cu vârsta, ca o superofertă la un produs care nu-ţi foloseşte la nimic. La ce bun să ai, la 80 de ani, răspunsurile întrebărilor de la 20, dacă nu prea mai poţi face multe cu ele. Ca un bărbat care, în sfârşit, are toţi banii şi toate femeile din lume, dar îl doare spatele şi nu i se mai scoală. Sau ca un fost iubit care-ţi mărturiseşte după un an, că încă eşti iubirea vieţii sale. Ori după o lună… de când a încetat să îţi mai pese. Unele lucruri sunt atât de strâns legate de timp şi de momente, încât se autoanulează în apoi, oricât de imediat ar fi acesta. “Mai târziu” e valabil pentru cei “mai norocoşi”. Noi, ceilalţi, suntem supuşi ai clipei. Dar şi uitarea a fost dintr-un motiv scrisă în legile omeneşti şi-n ADN-ul nostru. Şi nici clipa nu s-a inventat degeaba.

Departe de mine gândul de a fi vulgară astăzi.

Continuare

Uneori am senzaţia că văd peste timp, la fel cum vântul trece prin frunze. Cumva cuprinzător. Uneori am încredere în ceea ce-mi amintesc să fi visat, ca un copil care nu ştie să-noate în bazinul din spatele casei. În unele vise n-ai cum să te-neci, fiindcă te trezeşti înainte de-a muri. Cu realitatea-i mai greu.

Adesea mă detaşez de mine într-o formă periculos de pasivă şi-atunci mintea-mi pare să iese din închisoare. Şi, de frică, întotdeauna mă întorc. Fiindcă închisoarea o cunosc, iar ce e în afara ei mă sperie.

Apoi, sunt unele călătorii pe care le-aş porni împreună. O singură dată în viaţa mea, am fost tentată a crede că mama ar putea să nu fie sufletul meu pereche. Şi mi-a trecut imediat după. Acea singură dată.