În variantă actualizată.
Am scris un întreg post despre zilele mele cele noi. Căci asta mi se-ntâmplă. Apoi l-am şters, fiind convinsă că nu trebuie să vă scriu, ca să mă simţiţi. Adică să scriu, dar nu despre asta.
Zilele astea, trăiesc viaţa pe care mi-o doream. Din nou.
Şi vineri plecăm la Paris.
Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Să vedeţi Parisul aşa cum îl voi revedea eu.
Exact aşa cum nu merită să înjuri, doar pentru că ştii să combini cuvintele. Suntele sunt vibraţii, iar unele pot face stricăciuni.
Exact aşa cum nu merită să o iei pe un drum necunoscut, când te grăbeşti. Succesul de a ajunge la timp ar trebui să fie suficient, alternativa fiind eşecul întârzierii şi drama rătăcirii contra cronometru.
Exact aşa cum n-are rost să-l întrebi de ce nu te-a sunat ieri toată ziua, când ştii precis că n-a studiat fizică cuantică sâmbătă seara.
Exact aşa cum n-are rost să mănânci pizza şi-apoi să te plângi că eşti grasă. Şi mai am multe păcate. Pardon, exemple voiam să zic. Dar au tastat gândurile fără mine.
În seara asta, din două schimburi de fraze pe facebook, am ajuns la concluzia. Că şi tristeţile sunt alegeri. La fel ca şi pizza, doar că mult mai dăunătoare.
Cu
drag,
Crede-mă-pe-cuvânt.
scriu acest post de pe telefon, fiindca am uitat calculatorul pe standby de pe drum si i s-a dus bateria. Iar fir la acumulator nu am luat, caci in UK am pt priza de UK si in Sibiu, pentru cea de Sibiu. Pentru Bucuresti ma bazam pe niste acumulatori mai lungi decat perioada petrecuta aici.
Mai scriu acest post, ca sa nu ma dati disparuta. Se petrec multe in viata mea, se restabilesc echilibre, pe care sper sa am puteri sa le platesc. Si nu, tata, nu e vorba de bani.
Scriu fiindca imi era dor si fiindca mie scrisul imi vindeca sufletul, iar maine vreau sa ma trezeasca intr-un chip perfect, exact ca atunci cand m-a trezit in pantecul mamei.
Si mai scriu fiindca nu stiu sa fac altceva atunci cand invat lectii, cand invat din momentul in care ele se arata si cat ma pricep eu a invata.
Stiti, sunt lucruri pe care nimeni nu le poate face in locul altuia si dorinte pe care nu le poti echivala. Fiecare cu neputintele lui. Innebunesc de ciuda ca tata tot mai fumeaza, cand ar putea sa se abtina, ca mama inca bea cafele, cand le-ar putea inlocui cu ceai, si ca bunicul varuieste-n soare, cand ar putea citi ziare la umbra. Dar inteleg si accept ca nu ne putem lasa de fumat pentru altii si nici ceaiuri sa bem. Eventual putem citi ziare, ca de ziduri are cine se ocupa.
Sunt alegeri pe care nu le putem face pentru altii. Insa consecintele nu sunt numai ale lor. Intrebati-mi parintii pentru ce mi-am cerut iertare zilele astea. Ca am irosit bagajul pe care mi l-au pus in sange cand m-au compus din doua jumatati.’
Dar fagaduiesc fata de mine ca voi recupera tot ce-am pierdut. Nu timp, ci potential. Acela de a face CEVA din timpul care imi ramane. Fiindca cineva mi-a amintit ca nu traim nemuritori. Si bine mi-a facut.
P.s. Desi in UK, ar fi fost gratis si contrar trendului “o clinica din Viena”, am venit sa dau bani pentru a fi tratata de medicii din Romania. Si nu ma refer doar la banii de avion. Va povestesc detalii, dar momentan am altceva mai important de facut 😉
De fiecare dată când pleacă fără mine, dimineaţa, după ce i-am amestecat cu drag în cafea. Uneori am senzaţia că îi pasă mai mult de alţii decât de mine, alteori îl admir pentru acelaşi lucru.
De fiecare dată când adorm şi nu e lângă mine, că se mai întâmplă şi din astea, chiar mai des decât ne-am dori cu toţii. Mai puţin amărâţii ăia de la clinică. Ştiţi, necazurile n-au ore lucrătoare ca să lovească oamenii. Şi vin fie zi, fie noapte. Eu n-am reuşit încă să asimilez situaţia fără să mă enervez.
Apoi mi-e dor de el când e cu ochii-nchişi pe pernă şi ştiu că gândurile-i aparţin. Mi-e ciudă când visează fără mine. Mi-e dor de el, când merge fiecare la raftul preferat din librărie. Deşi întotdeauna m-am bucurat că ştie alte lucruri decât mine.
Dar dorurile astea-s dulci şi aproape-mi place că le am. Ca atunci când visez despre noi, dar nu sunt singură în pat. Ca atunci când mă urc în avion, dar ştiu că mă voi întoarce.
Zilele trecute i-am spus că noi doi trebuia să ne cunoaştem mai târziu. Ca să nu-mi fie 2 ani tot dor de el.
Despre drama plecării cu sens de mutat de acasă am mai scris. Despre drama emigrantului fără job şi cu prea mult timp liber, m-am smiorcăit în repetate rânduri. Despre întoarceri acasă, mă laud cu fiece ocazie.
Însă despre locul emigrantului în lume, că are şi el aşa ceva, n-am ştiut scrie până astăzi. Când m-am simţit în plus, acolo undeva cândva eram totul. Am trecut pe la casa mea din Bucureşti cu un pretext clasic. De fapt, voiam să simt cum mai miroase… Am dat telefon înainte (cineva locuieşte acolo) şi am bătut la uşă. Îmi era inima făcută mică încă din lift. Încă de când am apăsat scurt pe butonul negru şi rotund: 3. Iar imediat mi-am amintit cum trebuia apăsat lung şi cu răbdare, că altfel n-are demaraj ori se blochează. Şi de vremurile când degetele mele ştiau asta, fără să le spun.
Apoi am văzut uşa mea, cu mânerul ei metalic, pe care nu cred că am pus mâna de 3 ori în viaţa mea. Fiindcă aveam cheie şi deloc nevoie. Dincolo de uşa aia, stăteau toate ceştile mele de cafea, frigiderul cu poze fericite şi televizorul plin de praf. Dincolo de uşa aia, era oglinda mea din baie şi mămăruţele lipite într-un colţ. Toate momentele bune şi triste, zâmbetele împărtăşite şi lacrimile ascunse. Erau vreo 3 ani şi 2 prietenii. Erau o altă eu, parcă mai frumoasă, mai tânără şi mai puternică.
Apoi s-a deschis uşa.
Să zicem că viaţa e atât de generoasă uneori, încât îţi arată câte un episod în avans, ca atunci când dai scroll înainte unui film, ca să vezi cât e de colorat şi dacă merită să te mai uiţi. Dezavantajul vieţii e că vine fără butonul stop. Şi că nici nu-ţi poţi alege altul, eventual cu mai multe stele din născare.
Ştiţi cum se trezesc unii pe la o vârstă mijlocie dorindu-şi să retrăiască nişte clipe cu mintea de pe urmă, să facă alte alegeri şi poate, mai mulţi copii?
