Casa mea s-a mutat de-acasă

Despre drama plecării cu sens de mutat de acasă am mai scris. Despre drama emigrantului fără job şi cu prea mult timp liber, m-am smiorcăit în repetate rânduri. Despre întoarceri acasă, mă laud cu fiece ocazie.

Însă despre locul emigrantului în lume, că are şi el aşa ceva, n-am ştiut scrie până astăzi. Când m-am simţit în plus, acolo undeva cândva eram totul. Am trecut pe la casa mea din Bucureşti cu un pretext clasic. De fapt, voiam să simt cum mai miroase… Am dat telefon înainte (cineva locuieşte acolo) şi am bătut la uşă. Îmi era inima făcută mică încă din lift. Încă de când am apăsat scurt pe butonul negru şi rotund: 3. Iar imediat mi-am amintit cum trebuia apăsat lung şi cu răbdare, că altfel n-are demaraj ori se blochează. Şi de vremurile când degetele mele ştiau asta, fără să le spun.

Apoi am văzut uşa mea, cu mânerul ei metalic, pe care nu cred că am pus mâna de 3 ori în viaţa mea. Fiindcă aveam cheie şi deloc nevoie. Dincolo de uşa aia, stăteau toate ceştile mele de cafea, frigiderul cu poze fericite şi televizorul plin de praf. Dincolo de uşa aia, era oglinda mea din baie şi mămăruţele lipite într-un colţ. Toate momentele bune şi triste, zâmbetele împărtăşite şi lacrimile ascunse. Erau vreo 3 ani şi 2 prietenii. Erau o altă eu, parcă mai frumoasă, mai tânără şi mai puternică.

Apoi s-a deschis uşa.

Dar casa mea nu era acasă. Ci plecată-n capul meu. Fără nici o legătură cu liftul, etajul şi cafeaua. Am înţeles că toată enumeraţia de mai sus se traduce printr-un sentiment şi că sentimentele nu se pot leagă de locuri ca potăile de garduri . Şi că le pot duce oriunde cu mine: Frumuseţea şi Tinereţea. PUTEREA.

Mi-am amintit că astea nu sunt despre locuri, ci despre oameni. Deşi Bucureştiul şi de sub zăpezi mi-a zâmbit astăzi, casa mea s-a mutat de-o vreme. La altă adresă. Ştiam asta de mult, dar e prima dată când am simţit-o. Ca atunci când îţi vezi primul tău iubit, fericit, la braţ cu soţia. Şi asimilezi că nu mai e al tău. La fel şi casele, probabil. Iubiri mari în sufletul meu de copilă. Dintre care, Bucureştiul a fost precis casa vieţii mele. Cum nu va mai fi niciuna, dar cu care le voi compara pe toate celelalte. (Ok, nu vorbim de casa părinţilor mei, care e a lor şi nu a mea. Casa părintească e o iubire pe care nu o poţi compara. E ca atunci când un idiot m-a întrebat pe cine iubesc mai mult: pe el sau pe mama. Mama e doar una, în schimb “el” – o variabilă dinamică în timp. Deci, despre ce vorbim!)

A fost un moment când m-am uitat în oglinda de la intrare. Şi mi-am văzut multe reflectate, că nu vă mai plictisesc cu detalii. Dar, foarte scurt, ce NU am mai văzut în oglindă: dorul. Dorul ăla, care ieşea şi intra cu mine-n casă, oriunde m-aş fi dus şi oricum m-aş fi uitat. Acum, dorul e cel care s-a dus. Iar eu sunt aia care l-a uitat.

Mai mult decât 2 paşi în hol nu am putut face. Iar uşa s-a închis singură la casă.

Articolul anterior

Cheesecake cu fructe de pădure

Articolul următor

Prietenia omoară pasiunea?

11 Comentarii

  1. blondo se vede ca amintirile ti-au invadat spatiul personal mai mult decat in mod normal…ai cam imbatranit…cu ocazia asta mi-am adus aminte de o poveste incredibila, despre o tipa care venise sa-si viziteze camera de camanin in care statuse cu 20 de ani in urma…

    0
  2. Copila blonda, cred ca trebuie sa faci un intreg post despre gustul dorului trecut:) Doar despre asta, disecat la maxim:D Sa-nvatam si noi, neputinciosii:)
    Mie mi-e frica sa revad cateva foste “acasa”. Ai avut curaj, nu gluma.

    0
  3. N.C.

    Intr-adevar, mult curaj ai avut…Citind cele scrise de tine, am simtit ACEL gol in stomac pe care l-am simtit de fiecare data cand am iesit din casele in care am locuit…stingand lumina si tragand usa dupa mine cu o tristete greu de descris…sub nicio forma n-as mai putea sa vizitez o casa in care am locuit. Ma doare numai gandul…

    0
  4. Si astfel ai reusit sa pui punct unei etape. Eu ma regasesc acum intr-un moment cumva opus celui prin care ai trecut tu. Cand eram mica stateam la casa la curte. Dar la 4 ani si un pic ne-au daramat-o (in timpul regimului comunist) si de-atunci am stat la bloc. N-am putut sa imi iau niciodata ramas bun (pe o parte din loc e construit un bloc) si mereu blocul a fost un soi de provizorat pentru mine.

    Dupa aproape 20 de ani de stat intr-un bloc, m-am mutat in alt apartament cu sotul de aceasta data. Si de 6 ani si ceva stam cu chirie. Anul trecut am reusit insa sa ne luam un teren si sper ca pana la finalul acestui an sa avem casuta noastra gata. Sa ne mutam acolo cu tot cu copilul care acum are 7 luni jumate si cu Maxie, cainele nostru drag. Sa fim o familie care are, in sfarsit casa. Da, pentru mine aceea va fi din nou casa – de la 4 ani nemaiavand desi fiecare casa la bloc mi-a fost camin si a fost OK… tot abia astept sa fiu, cu adevarat, ACASA.

    0
  5. “M-am legat totdeauna de locurile în care am întârziat, de unde n-am plecat imediat ce-am venit. Din camerele în care am adormit o noapte, n-am reuşit să plec fără să-ntorc capul.” La mine e mai grav, ca la Paler…:) ma atasez de case, fara sa fie ale mele. De a mea ce sa mai zic…Dar cand gasesti oamenii potriviti, schimbarea nu mai e un sfarsit de lume. Eventual un alt inceput 🙂

    0
  6. Wow ! Mi-ai adus aminte de o scena din “Sex and the city” cand protagonista se muta de asemenea. Nu am trecut inca pri aceasta experienta, dar sunt convins ca este plina de amintiri, regrete si vorbe inca nespuse…

    0
  7. Tiberiu, aşa o să ajung şi eu, stai să mai treacă vreo 19 ani 😛

    Iulia, mulţumesc pentru înţelegere 🙂

    N.C., deci nu sunt singura nebună care iubeşte şi case

    Loredana, deşi tristă, are o continuare fericită povestea ta! Însă casa părinteasc nu se compară, e ca o mamă. Nu poţi avea două.

    anca, daaaaaa, un alt început, de care te ataşezi cumva în exact acelaşi mod sau chiar şi mai grav.

    Rappere, dar e şi cu dorinţe şi vise noi, cu speranţe şi mult entuziasm de mai bine. Schimbările sunt bune uneori. Nu trebuie privit doar la ceea ce a fost, ci, mai ales, la ceea ce este şi va fi. Pentru mine însă, aceasta a fost un ochi aruncat la trecut.

    0
  8. Liora

    Copila, mi-a placut mult ce ai scris. Amintirile sunt despre oameni, cu oameni si le purtam cu noi..da, dar locurile alea parca au un magnetism, o energie, pe care nu o poti lua cu tine, ca daca ai putea nu ti-ar mai fi dor 🙂
    Asta e, invatam sa traim cu asta, e parte din viata. Mie acum mi-e dor de doua ´´acasa´´. Exceptand casa parinteasca unde pot merge oricand. La celelalte doua nu mai am cum.
    Bine, am imbatranit. :))

    0
  9. Crezi? Eu zic că e semn de bogăţie. 2 case, hey!!! 😛

    1+
  10. Liora

    Hahaha, ce scumpa esti! Bine, promit sa vad din unghiul asta. :))

    0
  11. multe amintiri legate de lucruri marunte. Este normal sa fii atasat emotional de casa in care ai crescut, locul rabdator care te-a asteptat sa te maturizezi si ti-a facut cu mana cand ti-ai luat zborul..

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 163 queries in 0.315 s