Casa mea s-a mutat de-acasă

Despre drama plecării cu sens de mutat de acasă am mai scris. Despre drama emigrantului fără job şi cu prea mult timp liber, m-am smiorcăit în repetate rânduri. Despre întoarceri acasă, mă laud cu fiece ocazie.

Însă despre locul emigrantului în lume, că are şi el aşa ceva, n-am ştiut scrie până astăzi. Când m-am simţit în plus, acolo undeva cândva eram totul. Am trecut pe la casa mea din Bucureşti cu un pretext clasic. De fapt, voiam să simt cum mai miroase… Am dat telefon înainte (cineva locuieşte acolo) şi am bătut la uşă. Îmi era inima făcută mică încă din lift. Încă de când am apăsat scurt pe butonul negru şi rotund: 3. Iar imediat mi-am amintit cum trebuia apăsat lung şi cu răbdare, că altfel n-are demaraj ori se blochează. Şi de vremurile când degetele mele ştiau asta, fără să le spun.

Apoi am văzut uşa mea, cu mânerul ei metalic, pe care nu cred că am pus mâna de 3 ori în viaţa mea. Fiindcă aveam cheie şi deloc nevoie. Dincolo de uşa aia, stăteau toate ceştile mele de cafea, frigiderul cu poze fericite şi televizorul plin de praf. Dincolo de uşa aia, era oglinda mea din baie şi mămăruţele lipite într-un colţ. Toate momentele bune şi triste, zâmbetele împărtăşite şi lacrimile ascunse. Erau vreo 3 ani şi 2 prietenii. Erau o altă eu, parcă mai frumoasă, mai tânără şi mai puternică.

Apoi s-a deschis uşa.

Dar casa mea nu era acasă. Ci plecată-n capul meu. Fără nici o legătură cu liftul, etajul şi cafeaua. Am înţeles că toată enumeraţia de mai sus se traduce printr-un sentiment şi că sentimentele nu se pot leagă de locuri ca potăile de garduri . Şi că le pot duce oriunde cu mine: Frumuseţea şi Tinereţea. PUTEREA.

Mi-am amintit că astea nu sunt despre locuri, ci despre oameni. Deşi Bucureştiul şi de sub zăpezi mi-a zâmbit astăzi, casa mea s-a mutat de-o vreme. La altă adresă. Ştiam asta de mult, dar e prima dată când am simţit-o. Ca atunci când îţi vezi primul tău iubit, fericit, la braţ cu soţia. Şi asimilezi că nu mai e al tău. La fel şi casele, probabil. Iubiri mari în sufletul meu de copilă. Dintre care, Bucureştiul a fost precis casa vieţii mele. Cum nu va mai fi niciuna, dar cu care le voi compara pe toate celelalte. (Ok, nu vorbim de casa părinţilor mei, care e a lor şi nu a mea. Casa părintească e o iubire pe care nu o poţi compara. E ca atunci când un idiot m-a întrebat pe cine iubesc mai mult: pe el sau pe mama. Mama e doar una, în schimb “el” – o variabilă dinamică în timp. Deci, despre ce vorbim!)

A fost un moment când m-am uitat în oglinda de la intrare. Şi mi-am văzut multe reflectate, că nu vă mai plictisesc cu detalii. Dar, foarte scurt, ce NU am mai văzut în oglindă: dorul. Dorul ăla, care ieşea şi intra cu mine-n casă, oriunde m-aş fi dus şi oricum m-aş fi uitat. Acum, dorul e cel care s-a dus. Iar eu sunt aia care l-a uitat.

Mai mult decât 2 paşi în hol nu am putut face. Iar uşa s-a închis singură la casă.