Eram probabil pe la vreo 7 ani şi am găsit-o sub brad, lângă un munte de cadouri. Încă nu ştiam bine să citesc şi oricum nici nu prea voiam O SCRISOARE de la Moş, eu îl voiam pe el, cu barbă albă şi baston greu, obosit şi bogat. Na.

În scrisoare-mi zicea că m-am făcut mare (ceea ce, între noi fie vorba, a fost o exagerare în orice moment al vieţii mele, mai ales că pe vremea aia eram şi slabă-ngheţată.) Dar aşa zicea Moşul în scrisoare. Ca şi când ăsta ar fi fost păcatul suprem pe lista păcatelor unui copil. Că s-a făcut mare. Zicea că Moşul se duce de-acum pe la copiii mai mici. Nici nu mai ştiu ce-am primit Crăciunul ăla, dar ştiu că a fost unul dintre cele mai triste din viaţa mea. Fiindcă şi acum văd scrisul pe o foaie albă şi aud vocea aia care-ţi vine ca un simţământ din burtă şi îţi pune Întrebarea. Când ai 7 ani, Întrebarea nu mai e dacă “există”, ci de ce nu te-au putut lăsa încă un an să te mai bucuri. De barba albă, de bastonul greu şi de moşul în sine. Cu vocea asta din burtă am venit eu pe lume şi aşa-s de necăjită când vorbeşte ne-ntrebată. Ca la Crăciunul ăla.

Acum, departe de cea de la 7 ani şi cu o voce mai înţelepţită în stomac, ştiu că soarele e pe cer chiar şi când nu îl vedem. Că să te faci mare nu e păcat, ci binecuvântare. Că toate întrebările-şi au rostul lor… Şi că Moş Crăciun mă iubeşte.

A fost prima şi ultima dată când el mi-a scris. Dar întotdeauna şi-a amintit.

foto 1, foto 2 

Şi de multe dintre cele care or să vină, deja ştiu, doar că nu aş recunoaşte niciodată dacă m-ai întreba. Fiindcă deloc nu m-ai lăsat să nu îmi mai doresc doar pentru c-am avut, atunci când a fost vorba de simţit. Şi fiindcă lângă tine mi-e o linişte din aia cu căldură şi cu suflet, cum nici să-mi doresc n-aş fi putut. Cu brad şi beculeţe, cu miros de copilărie şi colinde româneşti.

Şi Crăciunuri de ţinut minte.

Eu tot pe tine te vreau şi de Crăciunul ăsta. Şi măcar încă vreo câteva de-acum încolo.

——————————-

p.s. Tocmai împodobit primul brad împreună. Doar noi şi Hruşcă. Îmi pare rău, dumneavoastră nu sunteţi invitaţi 😉

foto

Parcă-n toate legile-omeneşti era altfel, şi omul ajungea la răscurce, nu invers.

Şi-atunci, permiteţi-mi o foarte obiectivă întrebare, de ce? Sunt un suflet micuţ într-un trup de copilă, ataşată la o minte prea lucidă pentru a nega şi a nu recunoaşte. Însă când propriile experimente eşuează, când acele operaţii pe cord deschis dau rezultate nefavorabile… Când prognozele sunt slabe, dar tu continui să crezi…. Când e mai aproape luna de stele decât simţirea ta de realitate…

Când nu te-ntrebi ce-a fost în capul tău, fiindcă ştii precis cine-ţi era în inimă. Când accepţi cu resemnare. Când te doare o maturitazare, pe care prea ai jucat-o la noroc. Şi când ştii că şirul deciziilor înţelepte, luate cu preţul sufletului tău nu s-a oprit la ultimul băiat pe care l-ai lăsat iubindu-l alteia. Când ştii că de fiecare dată când pleci, ceva din tine tot rămâne…Şi când ai certitudinea că el n-a priceput nimic. Deşi, poate lecţiile care se tot repetă-n viaţa ta şi nu-n a altora sunt mai greu de învăţat decât orice matematică fără de infinituri.

Fată dragă, nu fi tristă, fiindcă e păcat. Fără preţuri nu există înţelept adevărat. Şi, de se-arată nori în soare, surâsul întotdeauna reapare. Uşor,

la sfârşit de refren,

cald şi-nfloritor.

Nu aşa era cântecul?

*Sunt mai tristă decât ar avea mama voie să ştie vreodată, mai neputincioasă decât m-ar înţelege el în vreun fel, dar mai deşteaptă decât m-aţi crede oricare dintre dumneavoastră. Cunoscându-mă copilă care respiră, gândeşte şi simte.

foto

Dar hai, mai bine, nu despre politică să vorbim, că există şi alte alegeri pe lumea asta, în afară de Nicuşor Dan.

Anul trecut pe vremea asta, mâncam în sudul Franţei cel mai bun desert dintotdeauna: spumă de ciocolată albă, cu bezea şi fructe de pădure. M-am dus singură la culcare, cu burta plină de remuşcări pentru cât de grozavă eram şi cât de bine mă simţeam.

Continuare