Cum se simte un pensionar, din perspectivă tânără

Să zicem că viaţa e atât de generoasă uneori, încât îţi arată câte un episod în avans, ca atunci când dai scroll înainte unui film, ca să vezi cât e de colorat şi dacă merită să te mai uiţi. Dezavantajul vieţii e că vine fără butonul stop. Şi că nici nu-ţi poţi alege altul, eventual cu mai multe stele din născare.

Ştiţi cum se trezesc unii pe la o vârstă mijlocie dorindu-şi să retrăiască nişte clipe cu mintea de pe urmă, să facă alte alegeri şi poate, mai mulţi copii? De fapt, nu vă doresc să ştiţi. Vă spun numai atât: de la o vreme, vorbesc mai mult ca niciodată cu bunica mea la telefon. Avem cam acelaşi program zilnic, mai puţin decalajul orar, care ne mută prânzul sau programul TV cu 2 ore fix. În rest, povestim de toate: despre ce mai facem de mâncare una şi alta, despre ce mai fac vecinii şi despre ce dureri ne-au mai apucat. La început, îmi zicea s-o mai sun, că la ea timpul trece de la un telefon la altul. Până când şi vorba asta şi-a pierdut din farmec, fiindcă nu mai are acelaşi efect când nu eşti singura ei victimă. Parcă.

Şi eu mă trezesc dimineaţa, ca să aştept să vină seara. Şi am văzut că sunt mai binedispusă dacă nu dorm până la amiaz. E strictă chestie de chef vs depresie. V-o spun ca să nu-i mai bălăcăriţi pe bunici că se trezesc cu noaptea-n cap. Deşi n-au job şi nici şefi care să ţină socoteala. Condica asta se semnează în faţa unei instanţe supreme: propriul tău corp, care are un bioritm fără concedii. De parc-am fi în bancul ăla sec cu care-i culmea plictiselii: să te trezeşti devreme, ca să ai mai mult timp.

E drept, nici seara nu stau până târziu. Somnul vine fără să-l chemi. Nu de la munci, dragi tineri prinşi în graba cotidiană! Somnul la bătrânii ăştia ca mine vine de la plictiseală. E cea mai obositoare activitate din câte mi-au fost date să experimentez. E senzaţia aia că până şi creierul se satură de el însuşi şi-şi cere un shut down.

Ca să te trezeşti dimineaţa, s-o iei de la capăt.

Nu e una dintre cele mai bune zile ale mele. Voiam doar să vă spun ca măcar astăzi, în loc să vă plângeţi că prea vă sună telefonul, să-i răspundeţi cu entuziasm în voce. Al meu mai sună doar când îi setez alarma. Ceea ce nici aia nu prea se mai întâmplă. Voiam doar să vă spun să vă iubiţi maşinile în trafic. E minunat să fii în mijlocul lucrurilor, chiar şi atunci când stai. Măcar ai de unde pleca. E o binecuvântare ca cineva să aibă nevoie de tine, ca pentru cineva să poţi face ceva util. Şi nu mă refer la vecinul căruia îi ţii liftul să nu plece. E grozav ca prima conversaţie pe care o ai să nu fie la amiaz şi să nu fii întrebat dacă tocmai te-ai trezit, din cauza vocei pe care o ai: “Nu, m-am trezit mai demult. Doar că n-am vorbit cu nimeni până acum.”

Vă spun, zilele astea m-am gândit adesea la bătrânii noştri pensionari. Şi, împreună cu bunica, aşteptăm în fiecare zi … să treacă timpul. Mi-e o groază mare când îmi spune ea ce, de fapt, aşteaptă. Fiindcă, în foarte multe privinţe, o înţeleg mai bine decât, la vârsta mea, ar trebui.

Bucuraţi-vă de aglomeraţia din viaţa dumneavoastră. Nici liniştea nu e mai uşor de suportat.

foto