Cele mai triste case sunt alea goale, după ce-ţi pleacă oamenii dragi din ele şi tu te întorci singur la paharul lăsat de jumătate gol pe masă. La papucii de casă care aşteaptă ca şi când mâine v-aţi întoarce. În aceeaşi formulă de mama cu tine.

Sunt atât de tristă că nici ciocolată nu-mi trebuie, iar ca mie să nu-mi vină alinarea de la ciocolată e mai grav decât v-aţi imagina vreodată.

Ştiţi, când eram copil şi nu-mi convenea ceva, mă plângeam fără să-ncerc să înţeleg. Când eram mai departe de copil şi nu-mi convenea ceva, nu mă interesa cât de lung e drumul, câte nopţi nedormite sau comentarii la română presupune ca să se schimbe ceva. Şi când mă gândesc acum la unele lucruri, le simt prin prisma gândirii, acceptării, resemnării. Teleportarea nu o mai prind eu la scară largă. Şi cel mai probabil nici avion personal nu voi avea până la anul. Să mă întorc în România iau în calcul de cel puţin 5 ori pe zi, deşi cel mai probabil nici calculele nu ar mai fi aceleaşi dacă m-aş chiar întoarce şi nu doar aş vorbi. Despre asta, cu iubitul meu, cam în fiecare seară înainte de culcare.

Mama mi-a zis de bunăstare. Cum bunăstarea asta e o treabă, unde acordul se face de la interior spre exterior şi niciodată invers. Ca atunci când degeaba te dai cu ruj, dacă tu nu te-ai spălat de 3 zile pe dinţi. Şi cum dacă tu eşti spălat pe dinţi şi-ţi ştii respiraţia proaspătă şi zâmbetul lumină, strălucirea se lipeşte de tine mai ceva ca glossul de buză.. Mi-a zis cum bunăstarea aduce bunăstare, deci de asta-s cam îngrijorată acum că habar n-am ce aduce ziua de mâine în afara unor doruri. Doruri care, în loc să se astâmpere cu săptămâni din astea minunate în care mama vine la tine, parcă mai mari cresc şi nu se mai opresc.

Ştiu, penibilă rimă. Nici ciocolată nu vreau. Nici cuvintele nu ajută.

Nu ştiu dacă o să-mi treacă vreodată. Ce bine era când mâncam ciocolată…

foto

Sunt aceia care nu te pot minţi nici la telefon că au zâmbetul pe buze, aceia pe care-i înţelegi dintr-o situaţie, despre care nu nimereşti întotdeauna cum gândesc, dar niciodată nu greşeşti la ce simt.

Uneori e prietena ta. Mereu aceeaşi. O ştii după felul în care salută la telefon. Dacă-i de bine sau de rău. Dacă a primit flori de ziua ei ori doar un sms. Dacă-i place cu adevărat concediul sau dacă  pozele perfecte de pe facebook, din raiul nephotoşopat – urlă a nu mai pot aici! 

Alteori e mama. De fapt, cu mama e dincolo de telefoane, sper că şi la dumneavoastră. Nu de alta, dar, dacă nu, îmi fac chiar griji pentru ale mele.  Netelefoanele. Mama are-o vorbă: că vrea să-mi vadă luminiţe-n ochi ori să-mi audă clopoţei în glas. Ce nu ştie ea e că şi copiii au detector de clopoţei. Chiar şi când ochii nu se văd decât pe skype.

Apoi e el… băiatul care de-o vreme nu se mai fereşte să spună ce simte, deşi tu-l bănuiai de mult… că simte. Băiatul căruia-i ştii cearcănele pe de rost şi le-nţelegi mai bine decât vrei. Băiatul care strânge farfuriile-n chiuvetă şi mâncarea-n frigider, doar fiindcă ştie că ţie-ţi place să pui masa, nu s-o şi strângi. Cel care nu se mai întreabă cum poate acelaşi om să spună acelaşi lucru şi, de mai multe ori, să-nsemne altceva. Cel care-ţi adoră mintea încâlcită şi iubeşte respectu-ţi pentru Cuvânt. Băiatul care e convins că ai puteri de mamă omida, cum ştii de fiecare dată că nu va alerga în parc. (Deşi e simplu, că-şi propune-n fiecare seară!) Cel pe care-l ştii după cum respiră, după ce visează şi cel care te sperie când ştie toate astea despre tine, înapoi. Oamenii pe care-i ştii după voce. Oamenii. Trebuia articulat, în titlu.

Când m-a ştiut el pe mine, prima dată după alo, a fost ca un te iubesc lucrat manual şi unicat în lume.

S-a întâmplat s-o cert pe mama că mi-a răspuns oftat sau că s-a nimerit să lase o pauză, de m-am speriat de numa’ numa’. Vă rog, când sunt atâţia kilometri între noi, clopoţeii ar trebui angajaţi cu normă-ntreagă!

foto

În vizită la un coleg medic. El român, nevastă-sa japoneză. Şi fetiţa lor de nici 2 ani. (O combinaţie pe care trebuie să o vezi ca s-o înţelegi, ca un soi de garanţie că iubirea nu e despre asemănări, ci despre potriviri. Şi Mari Întâlniri. În fine…) La desert, tiramisu. Adică, TIRAMISU… cui nu-i place tiramisu??? Doar că gazdele nu mâncau, doar musafirii, adică noi, şi nu din politeţe. Prăjitura chiar era bună, nu de lăsat pe masă să se ofilească mascarponele ca păpădia în pahar. Şi i-am întrebat. Eu, îngrijorată de soarta gazdelor, nicidecum de cea a mascarponelui nerevendicat de drept… la o adică, aş fi “voluntariat” urgent, doar m-a învăţat mama că nu-i frumos să faci mutre când mergi în vizită la oameni ori să-i refuzi la mascarpone.

Continuare

Pe măsură ce îmbătrâneşti, începi tot mai mult să-ţi înţelegi părinţii: cum se pot iubi de-atâţia ani şi unul pe altul, nu numai fiecare pe sine însuşi, şi cum pot participa la (atâtea) nunţi, astea fiind doar câteva dintre dilemele vieţii mele în ceea ce-i priveşte pe ei. Tot pe măsură ce îmbătrâneşti, te obişnuieşti cu tot felul de cuvinte, precum “soacră”, “verighete”, ieşite din propria-ţi gură şi-ntr-un acord aproape gramatical corect în propria ta viaţă. Care nu mai ştii exact cum s-a întâmplat şi de ce şi când au trecut 4 ani jumate şi unde-i copila care zicea că ea nu se va mărită niciodată… (Despre seria eşuată a lui niciodată în naivele-mi mărturisiri, într-un episod viitor) Acum înţelegeţi şi legătura cu indignarea mea faţă de mersul cu religiozitate la nunţi, de zici că ai mei nu ştiau că-i voie să mergi la biserică şi fără să-ţi dai salariul pe jumătate de an. În fine.

Sunt în Sibiu, am dat o fugă motorizat înaripată, special pentru o nuntă, Doamne, ce-am îmbătrânit! Iar asta nu fiindcă prietenii mei se însoară, nici fiindcă tocmai a fost ziua mea, ci fiindcă am început să înţeleg o nuntă. ŞI SĂ-MI FACĂ PLĂCERE. Să-mi facă plăcere. Dada, să-mi facă plăcere. Astea nu-s sentimentele mele, nu ştiu ce-aţi făcut cu mine, dar ştiu precis că nunţile nu fac bine la buget decât dacă sunt ale tale. În fine.

Ţi-l prezint pe viitorul meu soţ. A fost un moment. – “Ţi-l prezint pe viitorul meu soţ” a ieşit aşa, de ziceai că vorbesc despre vreme. Despre vreme din aia cu soare şi mult cer albastru şi curcubee şi fluturaşi, deci mă-nţelegeţi. Foarte natural şi bucuros, mai ales bucuros. De ziceai că io vorbesc serios, şi chiar vorbeam. În fine, serios. A fost într-o discuţie în care un coleg mi-a

prezentat-o pe soţia lui. Proaspăt soţia lui. Eu i l-am prezentat pe viitorul soţ al meu. Şi momentul a fost atât de firesc, adică fără panică şi cu factorul wow, de zici că ne arătam, uite, mi-am luat şi eu în sfârşit iPhone. / Şi eu, ultimul model. / Faină carcasa, s-o stăpâneşti cu plăcere. :))

——————-

Soacră, verighetă, viitorul meu soţ. Vedeţi, le pot şi scrie fără să-mi tremure mâinile pe tastatură. Pe măsură ce îmbătrâneşti începi să vezi tot din alt unghi farmecul vieţii. Ca atunci când vezi o poză în diferite lumini. Şi ajungi să pricepi că, dincolo de romantismul apusului, stă întotdeauna înţelepciunea răsăritului.

——————-

Eu am fost “viitoarea lui soţie” într-o zi mai demult. Cu emoţie şi onoare. Nu ştiu pentru el cum s-au simţit cuvintele, dar eu m-am bucurat că eram îmbrăcată frumos. Aşa ştiu eu că-i sărbătoare. Da, iubirea mereu face casă bună cu admiraţia. Îl iubeşti pe celălalt, însă e foarte important să-l şi admiri. Prima are de-a face cu inima, a doua are de-a face cu mintea. Ţineţi minte lucrurile astea şi nu vă sfiiţi să bateţi la uşi. Mie mi s-a întâmplat să îmi răspundă amândouă acolo unde m-am aşteptat mai puţin. Ţi se poate întâmpla şi ţie,

Crede-mă-Pe-Cuvânt.

foto

Şi-mi place tot

mai mult.

Vorbeşte fata care mereu spunea “dacă mă mărit vreodată” şi nu “când mă mărit”, la fel ca toate prietenele ei. Vorbeşte fata care şi-a petrecut adolescenţa singură, liceul şi facultatea. Fata care, până de curând, se lăuda cu 6 luni trase de păr ca fiind cea mai lungă relaţie a ei, fata care nu ştia să conjuge verbe la plural ori să ia pe altul în considerare în afară de ea. Vorbeşte fata care a fost mereu singură la părinţi şi pentru care, singura împărţire valabilă era la unu, restu’ intrând întotdeauna la catogoria “neglijabil”.

Şi da, mai vorbeşte fata care şi-a luat oalele din zestre în spinare la Bucureşti, împreună cu acea convingere că pe ea întotdeauna o va chema ca pe tata. Fata care nu a prezentat nici o pereche de părinţi de iubit acasă, din respect nemăsurat pentru familia ei. Cea care niciodată n-a priceput nunţile şi întotdeauna şi-a certat părinţii când mai acceptau câte o invitaţie la ele.

Ei, să zicem că niciodată să nu zici niciodată. Şi chiar dacă încă sunt de părere că la prea multe nunţi au contribuit ai mei (şi mai mult decât cu prezenţa), îmi înghit toate niciodăţile şi vă împărtăşesc în cuvinte, cu bucurie şi emoţie inelul care-mi străluceşte discret pe deget. Ca un “ţi-am spus eu” pe care nici astăzi nu-l înţeleg. Da, am primit cel mai inel cu diamant posibil, iar el -la schimb- cel mai din suflet “DA” scos pe vreo gură vreodată.

O s-o facem şi pe asta. Deja acasă am început. A fost cu făcut cunoştinţă părinţilor, mese-ntinse şi peţit, căutat localuri pentru petreceri, planneri de nunţi şi vise frumoase împreună. De asta n-am scris atâta timp. Fiindcă am trăit zilele astea într-o magie de care nici nu mă credeam capabilă să simt. Fiindcă m-am trezit într-o dimineaţă în Sibiu şi am crezut “de chiar” că am visat. Şi-apoi n-am mai putut să dorm de gânduri şi de fericire.

Vă spun, mă încearcă un soi de naivitate pe care doar o iubire mare te poate face s-o duci (mai ales într-un cap blond, cu pretenţii). Iar el (nu capul, ci iubitul) e mai îndrăgostit decât a fost vreodată. Cine spune că un inel nu schimbă nimic n-a avut niciodată inelul, ci doar şi l-a dorit fără să ştie. Un inel schimbă. multe. şi le schimbă într-un bine care trebuie probat.

foto