Weekend-ul acesta am fost plecată din nou, însă detaliile le veţi citi în numărul de august al revistei ELLE. Oricum, m-am întors mai bogată, mai uimită, mai entuziasmată decât v-aţi putea imagina. Şi cu picioarele mai umflate decât ar fi crezut vreodată saboţii mei că se poate.
De la o vreme, mi s-au schimbat criteriile de apreciere. În diverse situaţii. De exemplu, nu îmi mai trebuie chestii pentru mine. Mi se pare mult mai grozavă bucuria pe care i-o pot face cuiva. Altcuiva. E felul în care îmi culeg satisfacţia din obiecte. Până acum îmi trebuia mie să le am, să le port, să le stric. Sau le voiam eu, pur şi simplu. Nu mai.
Din Grecia, m-am întors cu un semn de carte magnetic. Şi vreo 3 poze. Plus, cadouri. De la o vreme, nu mai sunt fascinată de locurile în care ajung, ci de oamenii pe care îi cunosc. Poze nu mai fac demult cu frenezie, doar ca să am ce arăta acasă, ba acum nici nu mai povestesc pe unde-am fost. Ci pe cine am întâlnit. Şi ce am auzit.
Dar de data asta, aş avea prea puţine de zis. Fiindcă m-aş teme să nu greşesc. Doar atât vă spun, că-i ştii din prima pe acei oameni care nu-ţi sunt rude şi te simţi norocos că-i cunoşti. Că există oameni care-şi pun amprenta nu pe alţi oameni, ci pe omenire. Şi pe tine, ăla micu’ şi blond, care te bucuri ca un copil, când ţi se cere o carte de vizită. Nu dintr-un gest de curtoazie, nici dintr-o serie de gesturi, ci dintr-o sinceră apreciere. (Exprimată în cuvinte, pe care nu îndrăznesc să le zic, că prea sună a laudă).
Astăzi mă culc mai târziu decât aş fi sperat, cu picioarele mai obosite decât e legal la vârsta mea, dar cu două convingeri absolute (dacă cei doi termeni se suportă între ei):
- fiecare pas merită, chiar şi atunci când nu eşti sigur dacă e înainte sau înapoi şi
- dacă părinţii noştri au făcut o treabă atât de bună când ne-au crescut, datoria noastră e (măcar) să păstrăm ritmul. Să continuăm frumos!
Asta se vede şi când nu te chinui să arăţi. Eu eram într-o grădină zoologică, în cele mai lungi mâneci din bagaj şi cu cea mai de paie pălărie pe cap. Departe de cea mai drăguţă ipostază a mea.
- Şi să avem curaj.
Nicu
Hmmm…vrei sau nu, curind cred ca o sa tai apelativul “copila”( presupun ca de blond nu vrei sa scapi)…..si nu e de rau 🙂 . E orba de vorba de normaliate!
mama
acum a venit vremea sa te cunoasca lumea “mare”,si apreciaza tot ce inseamna o copila blonda venita din Ardeal cu un bagaj de valori adevarate!
Tomata cu scufita
🙂 Oricat de sociabila sunt eu in general… in calatorii sunt foarte egoista si foarte pentru mine. Nu ca nu mi-ar placea sa cunosc oameni de-ai locului, dar mergand deja cu gasca sau cu prietenul… parca altii nu mai au loc. Si e trist pentru ca omul sfinteste locul si un loc fara o poveste cu om e intr-un fel searbada…
Daca as calatori singura, probabil lucrurile ar sta cu totul altfel.
somnulescu
“Si sa avem curaj” bine zis..mai ales pe vremea asta 🙂
nina
Da, pare mult, dar e atat de “la indemana noastra” acest “sa continuam frumos”. 🙂
Madalina
🙂
Helly
Apropos de “Mi se pare mult mai grozavă bucuria pe care i-o pot face cuiva. Altcuiva.”, auzisem undeva urmatoarea chestie:”there is no selfless good deed.”
Adica pana la urma si binele pe care-l faci altora, il faci tot pentru ca te face PE TINE sa te simti bine, pentru ca altfel poate nu l-ai face in primul rand.
Nu stiu cat e de adevarata, sau de relevanta pana la urma, vorba asta, dar oricum mi-a dat de gandit de fiecare data cand am dat un ban unui sarac sau o ajutam pe vecina cu sacosele incarcate.
In alta ordine de idei, felicitari din suflet pentru postul de la ELLE..il meriti pe deplin 😀
copila blondă
Mulţumesc frumos de tot, e un vis ce mi se întâmplă! Ai dreptate în ceea ce zici, demult mă bănuiesc de asta!
Şi mă bucur tare că nu m-ai uitat. 🙂