M-am trezit de dimineaţă cu poftă de mere proaspete şi cafea fierbinte, aşa cum mi s-a întâmplat în ultimele 3 zile la Barcelona. Iar senzaţia e că tocmai m-am întors din tabără, încă am o oboseală dulce care arde pe lângă febra musculară, dar şi pofta aia nebună de a revedea poză după poză,până le învăţ şi cele mai mici detalii pe de rost.
Rămăsese să vă povestesc de duminica mea sub cerul catalan, după ce Denisa, Pyuric şi Cristina Bazavan au pornit către aeroport şi mi-au lăsat vreo 4 ceasuri de colindat străzile singură.
Întotdeauna când mă întorc într-un loc, fac inventarul celei care-a plecat atunci demult. Şi fără să vreau, compar cu stocul din prezent. Ca să număr profitul şi să analizez ce am pierdut. Fiindcă să tot acumulezi nu există, întrebaţi-i chiar şi pe cei mai bogaţi.
Barcelona mi-a făcut dor de ai mei.
Imediat apoi, mi-a făcut bine la moral. Şi nu mă refer doar la cafeaua băută într-o piaţă gotică, scăldată în soare şi muzică. Nu mă refer nici la cumpărăturile făcute. Mă refer la însăşi faptul de a fi acolo, cu nişte oameni care mi-au amintit, fără să ştie, nişte lucruri despre mine.
Sunt cu părul ud, nici hainele de drum nu ştiu dacă s-au uscat, de bagaje nici nu mai poate fi vorba. Oare mi se va întâmpla să plec vreodată undeva, fără palpitaţii în prealabil? Să dorm şi eu aşa o noapte liniştită, ca apoi să mă trezesc lejer, să beau o cafea şi să mă urc în taxi, când toată lumea doarme…
Cât e de grozav acest 8 martie nici nu vă pot explica. Şi nici n-a început bine! Mai lipseşte mama să-mi facă o surpriză şi să fie undeva prin aeroport aşteptându-mă şi, gata, mă delcar cea mai cadorisită femeie de ziua ei! Îl ştiţi pe Nokia N9? Eah, despre el este vorba. Doar că nu doar telefoanele se plimbă prin ţările calde la mijloc de martie, ci şi fetele: Pyuric, Denisuca şi Cristina Bazavan. Eu plec din Liverpool, ele din Bucureşti, ne întâlnim la distracţie. Şi-o să ne facem poze multe, că acum avem pretext. Internet avem de la Vodafone, deci vom posta şi pe facebook, ca să vedeţi şi dumneavoastră ce-i pot megapixelii frumosului N9.
Barcelona pentru blonda asta înseamnă un fel de salvare, de care o să vă spună într-o zi, mai în tihnă, mai pe-ndelete şi mai pe uscat. Cum soarele de Barcelona a făcut-o, de fapt, blondă şi cum i-a schimbat viaţa. Excursia aceea a fost un concediu făcut cu ai mei, în locul unuia făcut cu cel care era un “el” la ora aia. Adesea m-au salvat părinţii mei fără să ştie. Atunci, şi Barcelona a ajutat.
Principalele obiective turistice le-am văzut, pe unele vreau să le revăd. Dar trimiteţi-mă în locuri ferite de ghiduri tipărite, unde să miroasă a Spania şi să se audă catalana…
Anglia, soare puternic. Un frig de crapă pietrele. Oameni în cizme şi cu fulare la gât. Semn că frigul e oficial recunoscut. Cer senin. Şi o chitară care încălzeşte o piaţă plină de suflete rămase cu gura căscată.
Cred că fiecare om are nevoie de câte o piaţă din asta măcar o dată pe an. Cred că de asta s-au inventat verile, vacanţele şi muzica. Să completeze lumina soarelui cu o căldură inexplicabilă. Care să nu se termine, ca o pâine sfântă ce te satură din fiecare firimitură. Aşa şi cu momentul, să te încarce cu fiecare amintire.
Avem nevoie de pieţe în vieţile noastre. De soare şi de chitări.
Amsterdamul nu e un oraş romantic. Prea multe curve, droguri şi rastamani. Amsterdamul nu e nici un oraş fancy. Din fix aceleaşi motive. Lumea se îmbracă în Amsterdam, cam cum mă îmbrăcam eu prin clasa a 11a. Vans în picioare, geantă pe diagonală şi turbane şice în jurul gâtului. Sau tocuri pe bicicletă. Amsterdamul e cuceritor, ca de pe altă planetă. Mult mai european decât Anglia, dar tot de pe altă planetă. (Bine, englezii parcă au planeta lor separată: ei au maşinile lor, monedele lor, vremurile lor.)
Amsterdamul te cucereşte prin libertatea aia fără de-nţeles, pe care ţi-o împrumută ca pe-o viză de şedere cu termen limită. Singura limită olandeză, de altfel. Am văzut mai multe lebede decât poliţie, altă chestie ciudată. Nu ştiu alţii cum sunt, dar olandezii precis nu-şi fac griji că au grămezi de drogaţi umlbând liberi pe stradă.
Fiindcă în Amsterdam e legal să faci aşa ceva. Cum am fumat, am mâncat şi iar am fumat iarbă. Deci n-o să fiu arestată pentru acest post, eventual doar tata mă poate dezmoşteni. Ceea ce însă nu se va întâmpla şi-o să vedeţi de ce.
