În general, am crezut în semne. Deşi nu le-am ascultat întotdeauna.

În general şi în trecut, spuneam la un timp dureros de continuu că niciodată nu le poţi avea pe toate. Nu mai spun asta. De frică să nu mi se întâmple.

În prezent citesc nişte volume care vor să demonteze Teama ca laitmotiv în viaţa omului. Cu argumente supreme. Iar la finalul fiecărui capitol, mi-e tot mai teamă. Că le voi da dreptate acelor pagini într-o zi.

De o săptămână e doar soare cu cer albastru în Sheffield. Vineri am avut la cabinet cei mai drăguţi pacienţi pe care vi-i puteţi imagina. Vorba asistentei, not just nice, but crazy nice! O nimereală frumoasă, să zicem. Cred că sunt pe drumul cel bun. Astăzi am purtat rochiţă şi tocuri, am băut un pahar cu apă în cafeneaua din librărie şi-am plecat acasă cu-o carte, deşi mă pornisem după pantofi.

Şi înainte de a vă bucura prea tare, aflaţi că tot singură sunt şi tot apropo de semne. Ce simplă ar fi fost viaţa dacă m-aş fi îndrăgostit de un băiat din satul meu (deşi ironia face ca el fix de-acolo să fie, la câteva străzi şi vreo doi prieteni distanţă), dacă el ar fi fost ceva bugetar clasic, iar noi împreună n-am fi avut decât răspunsuri, fără întrebări. Eu am venit în Anglia ca să ne ţinem în braţe. El a venit ca să lucreze. Mi-e tot mai clară treaba asta. Şi îi reproşez adesea că-şi iubeşte pacienţii mai mult decât pe mine.

Şi înainte de a vă întrista prea tare, aflaţi că toată ziua de luni e liber şi acasă, numa’ bine să umple casa cu flori şi să

mă aştepte cu lumânările aprinse… asta, dacă se trezeşte înainte de-a veni eu. 😉

Iar cel mai muzical cadou pe care l-am primit, e abia trecut de miezul nopţii în România. (da’ io-s făcută după ora României, vorba mamei)

Să ne bucurăm că suntem aici!

Aeoportul din Sibiu e … nu-ştiu-cum-să-spun ca un magazin cu rafturi goale. Ca un cuib fără ouă. Sau ca o carte fără cuvinte. Sau ca un mileu pe servantă. Sau ca un bibelou în vitrină. Sau ca un templu părăsit, fiindcă adepţii s-au transportat la Cluj ori Târgu-Mureş. Şi nu-i condamnă nimeni, nu mă înţelegeţi greşit. Aeroportul din Sibiu e minunat de modern, faianţat, faţetat, marmorizat, oţelizat şi betonat, doar că pe lângă toate aceste atribute mai are unul care face cât toate la un loc: e degeaba.

Când am fost în România acum, am zburat pe Sibiu. În afară de cele 2 viteze ale consătenilor mei, pe loc şi deloc, (pe care-i recunoşti după cozile enorme care se fac şi nu se mai termină, deşi pasagerii se numără pe degete…), aeroportul e un Otopeni x 0,2. Şi nu exagerez deloc. Arată mult mai bine decât Băneasa în cele mai puţin colorate zile, mă-nţelegeţi. Acolo chiar zace potenţial. Doar că, dintr-un motiv sau altul, în afară de consătenii angajaţi să-şi dea cu stângu-n dreptu’ şi vreo rândunică rătăcită, nu zboară mai nimic. Poate vreo cursă către Viena şi încă una scăpată de la Munchen… Aşa panouri goale la sosiri şi plecări nu mi-a fost dat să văd niciodată în umila mea experienţă aviatico-turistică, dar m-am cutremurat oricum.

1. Aeroportul din Sibiu e o sursă clară de creat locuri de muncă. E păcat să folosim atâta Clujul ca aeroport (şi ce aeroport de hahat, mă scuzaţi, acolo n-a ajuns vestea că becul s-a inventat: dacă-i ceaţă, nimic nu mai decolează/aterizează, iar în Cluj tot timpul e ceaţă) şi Tg Mureşul ca aeroport, când există Sibiul!?!? Ruşinică să ne fie pe la nas.
2. Aeroportul din Sibiu e un instrument excepţional pentru atragerea turiştilor de altă categorie (decât ia-mă-nene şi autocar) şi a investitorilor (în afara celor din Munchen şi Viena).
3. Aeroportul din Sibiu poate aduce profit din închirierea de spaţii. În ce aeroport aţi mai fost dumneavoastră, unde să existe cafea doar ÎNTR_UN SINGUR LOC?!?!?!?!
4. Aeroportul din Sibiu poate fi o afacere pentru Sibiu şi pentru sibieni.
5. Şi o binecuvântare pentru cei care vor să se întoarcă acasă.

(Umbla vorba prin sat că e aşa pustiu aeroportul fiindcă taxele sunt foarte ridicate iar domnii consilieri ţin cu dinţii de ele.) Acum citesc că, săptămânile care vin, se întâmplă nişte licitaţii pentru ceva curse low-cost pe Sibiu. Nu-mi mai fac speranţe, că mi-am luat-o în freză de câteva ori, aşa că revin cu picioarele pe pământ şi vă rog realist şi tupeist, dacă aveţi vreo pilă, faceţi bine şi puneţi mâna pe telefon, aprindeţi o lumânare şi faceţi-vă pomană cu blonda asta îndepărtată, care-ar veni lunar la Sibiu, dacă drumul ar dura doar 7 în loc de 17 ore.

Exagerez. Şi cu lunar şi cu 17. Serios vorbesc doar de telefonul ăla. Şi lumânarea ajută. Rămân etern recunoscătoare.

Mama tot aşa.

p.s. Sibiu-Manchester mi-ar plăcea, dar ca să nu ziceţi că mă-ntrec, mă mulţumesc şi cu Sibiu-Londra low cost. Mă mulţumesc şi mă intoxic cu cafea şi aer de Sibiu, de-or să mă salute consătenii în aeroport, deja or să creadă că-s vreo colegă de-a lor. 13, 14, 13 14, 13, 14…

foto

Canonul lui Pachelbel, în interpretarea lui Daniel Kobialka. Mie mi se face toată pielea de găină de fiecare dată când îl ascult. Lăsaţi-vă corpul greu, simţiţi scaunul cum se împinge în trup şi goliţi mintea de gânduri. Merită şi ea câte un concediu din când în când.

De fapt, mai putin cu alergatul si mai mult cu dormitul, dar astea-s detalii.

Chiar daca eu stau, bucuriile topaie in jurul meu, exact asa cum erau ele pe la 3 ani, cand nu aveai nici macar grija de a nu face pe tine. Ce vremuri trebuie sa fi fost alea! Admir gradele de-afara si savurez fiecare raza de soare ce se strecoara printre cliseele care tin umbra vietilor noastre. Dar nici soarele in exces nu e bun, ca de asta ne place racoarea.

Stiu ca povestile despre copiii mici ai prezentului nostru sunt la fel de plictisitoare pentru ceilalti ca cele despre ce ai visat azi-noapte sau cum ti-a dat catelul din urechi. Dar cand visele sunt ale tale si pe catei ti i-ai dorit dinainte de a se naste, parca nu iti mai pasa cine (nu) se induioseaza de felul in care parul sta inele pe umerii aia perfecti, de nici 3 ani de zile.

Ne jucam prin iarba si alergam in toata curtea. La vremea asta, plopii naparlesc in niste pufuri groaznice, pe care le imprastie-n natura si in iarba din curtea alergata. De pe mine ma manca toata pielea si ei a inceput sa-i curga nasul. O alergie trecatoare, nimic iesit din comun. Doar ca ei ii faceau mai bine jocul, iarba si compania, decat mucii sau mancarimile mele generale. Prioritatile la 3 si la 25 de ani difera enorm. Si cand i-am explicat ca-mi face rau sa stau in iarba, ca toata pielea ma mananca si deja era rosie toata, cand eram convinsa c-a inteles si ca ma lasa sa stau pe cimentul din fata ierbii, a venit, din mijlocul ierbii, cu manuta intinsa la mine si mi-a zis:

– Ai inchiedeie  [incredere] ?

Scuzati lipsa diacriticelor, nu scriu de la mine.

foto

Adică, sunt în căutare de trei oameni, câte unul să scrie despre fiecare domeniu: beauty&health, fitness şi psiho. E vorba de un proiect despre care voi spune mai multe, când îşi va depăşi faza de “proiect” şi va deveni “un produs”. (Nu mă ocup singură de asta, dar încă mai e nevoie de oameni.)

Deocamdată, ce vă rog: Dacă ştiţi vreun isteţ sau vreo isteaţă, care să fie înzestrat/ă cu mânuirea tastaturii în scopuri creative şi cu răbdarea de a se informa pentru a “da mai departe”, spuneţi-i că poate vrea să ne cunoaştem. Evident, joburile sunt răsplătite nu numai cu faimă şi expunere, ci şi cu bani.

Nu fiindcă nu ne-am dori flori de la jumătăţile noastre mai păroase, nici fiindcă ne-ar sta în stomac vreo cină la lumina lumânării. Nici pentru că ne e teamă de ridicol, nici pentru că nu distingem roşul de verde sau inimioarele de alte forme geometrice. Era să zic anatomice.

Continuare