Azi am băut a doua cafea la prânz, la cabinet, fiindcă ştiam că asta mă ţine cu ochii cât cepele până pe la doişpe şi eram pregătită să iau Oscarul în rolul de supergospodina anului. Cumpărăturile de-ale mâncării le făcusem de ieri, mai rămâneau azi doar nişte pate şi somonul (ăsta trebuie să fie proaspăt, deşi e cam varianta de rezervă. Dacă nu ies celelalte, sushi mă salvează onorabil oricând!).

Dezastru. DEZASTRU. Nici nu are rost să vă spun cum arăta bucătăria în timp ce şi după actul artistic. Salată de vinete şi ouă umplute, atâta am vrut să fac. (şi ciorbă de burtă din conservă, dar acolo nu mai e nici un mister, sunt as!) Măcar să arate masa de sărbătoare şi aia să fie românească. Noi mâncăm destul de des în oraş, deci sărbătoare e când avem mâncare acasă. Vinetele au ieşit plouate de ziceai că le-am asortat la vremea de-afară. Iar ouăle umplute au ieşit roze. Dacă le-ar fă făcut cu picioarele bunica, ar fi ieşit mai frumoase. De gust nu discutăm, oricum n-o să ajungă nimeni până acolo.

După ce iubitul meu a gustat eroic din vinete şi m-a sfătuit s-o sun URGENT pe mama, m-a întrebat cât ne-a costat prestaţia din seara asta. Păi da, probabil ar fi fost cam la fel de ieftin să mergem la masă cu încă vreo 4 prieteni şi să facem noi cinste. Plus, nici n-ar fi trebuit să spălăm vasele 😀

Ce voiam să spun e că masa noastră va arăta româneşte, dar tot pe sushi mă bazez! Şi că mă las de pasiunea asta, e clar că n-am moştenit nimic nici de la tata măcar (cred că-s oaia neagră, toate genele gătitului m-au sărit). Deja mi-e milă de copiii mei…

Şi da, Crăciunul de 3 ore va fi din cauză de munci. Eu lucrez până la 6 oficial, iubitul până pe la 5, cu şanse mai mari de a scăpa înainte de a suna clopoţelul. Ajung acasă pe la 7, până mă duşez şi intru-n atmosferă, mai trece-un pic, iar pe la 8 începem sărbătoarea. Cu colinde, brad şi sushi. Cu o prietenă dragă şi nişte cadouri dulci. Iar pe la 11 încheiem Crăciunul, căci iubitul e de gardă miercuri. Până joi!

Vedeţi, şi dv credeaţi că sushi e cel mai grav ce mi se-ntâmplă! 😉

Vă doresc un Moş bogat, colindători cu glasuri cristaline şi papuci curaţi, prăjituri bune şi pe toţi cei dragi la masă. Mie nu ştiu dacă mi-e mai dor sau mai ciudă că nu-s cu-ai mei astăzi.

foto

La ordinea zilei, care-s bucuriile tale, aşa l-am întrebat. Nu bucuriile alea de o dată pe an, nici măcar de o dată pe săptămână. Astăzi vreau să ştiu care-s bucuriile voastre de fiecare zi, fiindcă meritaţi aşa ceva. Şi fiindcă sunt sigură că le aveţi şi le avem, că doar fără ele n-am putea reacţiona la alarma de dimineaţă.

Permiteţi-mi, încep eu. Bucurii din fiecare zi. Fără explicaţii.

• Uneori, duşul de seara e o bucurie, când nu-s prea obosită şi-l sar. Cel de dimineaţă e prea zgribulit şi contra cronometru să poată fi apreciat dincolo de necesitate.
• Telefoanele cu mama în loc de muzică-n maşină şi ciocolata în loc de cină în stomac. ( Nu mă certaţi, nu e momentul. Ştiu şi singură că nu-i voie dulce înainte de masă şi că trebuie să mă apuc de sport! Pentru maşină, am căşti la telefon, deci sunt în legalitate!)
• Dacă se mai nimereşte câte un prunc frumos şi isteţ prin cabinet. Atâta mă bucur când văd că încă putem face şi creşte copii de Doamne-ajută, de nici nu vă imaginaţi! Nu-s toţi nişte mici extratereştrii.
• Şi tot seara, când ne punem în pat, stingem lumina şi deschidem geamul, setăm alarmele pe dimineaţă, numărăm câte ore de somn au mai rămas şi apoi ne punem pe cele mai frumoase poveşti pe care le-am auzit vreodată. Cu telefoanele mute, netul scos din priză şi timpul parcă oprit, pe un întuneric absolut (avem draperii, nu glumă!) visăm. În cuvintele noastre, cu ochii deschişi.
• Articolele astea pe blog. Aşa când şi cum sunt ele, uneori mai dese, alteori mai rare. De cele mai multe ori mai obosite decât v-aţi dori şi mai neinspirate decât aţi merita. Sau poate-ar trebui să reîncep a scrie pentru mine. Deşi nu ştiu dacă mai am asemenea curaj în vine.

 foto

Nu toate miresele-s frumoase, asta ştie oricine, uneori chiar şi ele. Dar întotdeauna există o explicaţie. După o săptămână aproape de căutat şi probat şi mângăiat şi reprobat şi şifonat, am căpătat experienţa aia amatoricească de dat cu părerea pe subiect. Pentru încă vreo săptămână o să mă simt expert, deci fugiţi cât încă mai puteţi.

La ce să fii atentă când alegi rochia de mireasă: pe primele 30 de locuri e SĂ TE AVANTAJEZE!!! Degeaba e ea, Măria-Sa Rochia, o superbăciune pe umeraş, dacă pe tine stă ca sacul de cartofi revărsat în cămară, n-ai făcut nimic. Foarte importantă e talia, fiindcă e singurul loc unde poţi păcăli optic cu o iluzie drept ajutor. Că la braţe te mai salvează numa’ tracţiunile de 3 ori/săptămână la sală şi Foametea cea de toate zilele şi neapărat- nopţile! Deşi poţi încerca şi nişte rugăciuni.

Pentru sirenă, condiţia necesară ca să nu se aplice modelul cartoful de mai sus, e să fii slabă-ngheţată. Înălţimea e un plus. Dacă nu eşti slabă-ngheţată, e necâştigător. Oricât ai arăta de bine, modelul sirenă scoate în lumină şi burta pe care n-o ai. Sau pe care, ca orice om normal la cap şi la burtă, … o ai. Am văzut sirene pe fete care fac mult sport şi care chiar au un corp de invidiat, dar la nuntă, brusc, toată lumea se jura că mireasa-i gravidă! Când ea, săraca, era doar prost consiliată, stilistic vorbind.

Pentru tipul prinţesică e mai simplu, acolo doar braţele de gelatină te bagă-n bucluc. În rest, bulănaşe acoperite, talie pierdută-n contrast cu lărgimea fustei (sau, cel puţin ar trebui. Am văzut rochii de nişte mărimi inimaginabile, mi-e şi ruşine să vă povestesc. Veţi zice că-s o rasistă obsedată şi discriminatoare! Şi tare mi-e că aţi avea dreptate…)

Pentru tipul dantelă, bravo dacă dantela e fină şi nu aduce a perdea de bucătărie. Dacă e dantelă şi e ieftină, înseamnă că nu e frumoasă. Expertul amator din mine a ajuns la concluzia asta. Mi-e teamă că nici pe chinezi nu te poţi baza aici. Dacă o dantelă ieftină ţi se pare în regulă, mai caută. Înseamnă că n-ai ajuns unde trebuia.

Pentru tipul paietă, cred că e cu centimetrul pătrat şi suprafaţa. Dacă e direct la suprafaţă paieta, e pericol imediat de orbire pentru cei din jur. Purtătoarea e cea mai protejată, fiindcă nu e în raza de acţiune a paiaţăriei. E centrul acesteia. Dacă e mai mult de un strălucitor pe centimetru pătrat, e grav. Şi e urât. Sclipiciul în foarte puţine şi rare şi izolate cazuri e elegant. Simplitatea aduce distincţia pe care orice mireasă antifan sclipici şi-o doreşte.

Pentru tipul tafta, interzis şezutul! Sub nici o formă, nici dacă arde, nici dacă te trece. Fiindcă şezutul lasă urme şi cute pe miraculosul material şi arată de zici c-ai făcut războiul. Rochiţele din tafta, satin şi alte materiale pline arată minunat, îmi plac mult, tocmai fiindcă sunt simple, dar, din păcate, niciodată nu vor arăta bine purtate. Fiindcă se şifonează ca şi când.

Pentru tipul tul, să fie straturi fără număr. Aici vine diferenţa între o rochiţă ieftină şi una mai de soi. La prima i se vede căptuşala pe sub stratul superior, cealaltă e ca un abur. La prima e unul, maxim 2 straturi de tul, iar în cele mai multe cazuri arată ca o plasă de ţânţari. La a doua, sunt cel puţin 4-5 straturi, am văzut şi cu 8. Nu vă spun cât costă. Precis există şi cu 10, de nici nu pot să număr atâtea lire.

Pentru diferenţa de preţ, niciodată n-am înţeles de ce ai plăti o avere pe o rochie de o seară. Mama zice că e o rochie de o viaţă. Desigur toate acele dintre dumneavoastră care s-au recăsătorit o veţi contrazice. Şi pentru că fiecare are dreptatea lui, blonda vine cu-o vorbă. O dată-n viaţă mă mărit prima dată. Revenind la preţ, acum înţeleg. Şi acum mai înţeleg şi de ce atâtea rochii arată bine în poze, dar când le pui pe tine, ba te capără, ba te mănâncă, ba te sperie.

Iar acolo unde silueta e mai generoasă decât bugetul, unde stilistul personal e croitoreasa de la parterul unui bloc, chiar şi acolo, mireasa poate fi cea mai frumoasă. Trebuie doar să o ştie şi ea! 😉

—————————————-
După tot ce-am văzut, şi vă spun de parcă v-aţi mărita mâine, sfatul meu pentru viitoarele mirese e să joace cartea simplităţii. Tocmai ca să evite factorul CIRC. Fiindcă din croi şi din material poţi face minuni. Iar sclipirile vin automat, nu trebuie cusute de nimeni!

Genţile. Slăbiciunea mea hrănită cu multă înţelegere de mama. Au marele avantaj că le poţi purta indiferent de cât îţi creşte măsura la pantaloni. Deci calitatea asta -longevitatea- e practic imbatabilă în faţa oricui, deşi poate pantofii mai vin puternic din urmă. Nici butuceii nu-s sensibili-extensibili la plus-minus 5 kile. 

Mie o geantă frumoasă-mi aprinde parcă lumina înăuntru, îmi face poftă de tocuri şi de umeri drepţi, de muzică bună şi cafea fără zahăr. Când eram mică, geanta mi se părea cea mai stupidă invenţie, nici nu îmi imaginam vreodată că m-aş apuca să car o chestie după mine peste tot şi că-mi va face atâta plăcere!

Hotelurile. Altă poveste. Dorm şi la prici dacă e nevoie, înghesuiala nu mă deranjează, dacă-i compania plăcută, dar condiţia e să curgă apă caldă şi să ne spălăm pe dinţi. DAR. Cu vârsta şi câteva întâmplări frumoase în care habar n-am cum m-am nimerit, am început să apreciez stelele unui hotel. Şi serviciile bune. Şi-mi place de nu mai pot, atât de mult, încât am început să trasnform aprecierea-n realitate.

Abia aştept halatele pufoase, pernele de toate felurile, paharele impecabile şi săpunurile parfumate. Nu că n-aş avea săpun şi-acasă! Iar micul dejun de la hotel e partea mea preferată, deşi uneori se complică trezirea şi-l ratez. Douăjde minute de somn vor avea întotdeauna prioritate în faţa omletei aburinde. Mai ales că somnul nu te-ntreabă, ci te prinde.

Rochiile. De mireasă. De fapt, ROCHI-A.

Ştiu, v-am înnebunit. Eu de 2 nopţi nu mai dorm de gânduri. Cât să fie ca să nu fie prea nesimţit de scumpă, dar nici ruşinos de ieftină. Şi zic ruşinos, fiindcă am văzut şi pe net şi pe viu nişte ţoale care-şi spuneau rochii şi pe care probabil şi noi, la lucru manual într-a 6a le-am fi cusut mai bine. Şi zic nesimţit de scumpe, fiindcă am văzut nişte altele, care făceau cât câteva salarii de-ale mele, promit. Nu ştiu dumneavoastră cât câştigaţi, dar eu nu cred că sunt în target. De fapt, asta-i problema. În ce target te poziţionezi?

Şi ca să încheiem povestea simpatic, aflaţi c-am bătut Londra exclusiv prin magazine, într-o sâmbătă superbă, cu soare şi cer senin. Mama pe tocuri, ca o doamnă, dar… febra musculară o am eu, de mâine o să stau în mâini. A, ea e bine-merci, n-o doare nimic. Decât capul de gândurile mele.

A fost un weekend minunat! Şi mai mergem, chiar dacă eu doar o dată mă mărit 😉

În general, am crezut în semne. Deşi nu le-am ascultat întotdeauna.

În general şi în trecut, spuneam la un timp dureros de continuu că niciodată nu le poţi avea pe toate. Nu mai spun asta. De frică să nu mi se întâmple.

În prezent citesc nişte volume care vor să demonteze Teama ca laitmotiv în viaţa omului. Cu argumente supreme. Iar la finalul fiecărui capitol, mi-e tot mai teamă. Că le voi da dreptate acelor pagini într-o zi.

De o săptămână e doar soare cu cer albastru în Sheffield. Vineri am avut la cabinet cei mai drăguţi pacienţi pe care vi-i puteţi imagina. Vorba asistentei, not just nice, but crazy nice! O nimereală frumoasă, să zicem. Cred că sunt pe drumul cel bun. Astăzi am purtat rochiţă şi tocuri, am băut un pahar cu apă în cafeneaua din librărie şi-am plecat acasă cu-o carte, deşi mă pornisem după pantofi.

Şi înainte de a vă bucura prea tare, aflaţi că tot singură sunt şi tot apropo de semne. Ce simplă ar fi fost viaţa dacă m-aş fi îndrăgostit de un băiat din satul meu (deşi ironia face ca el fix de-acolo să fie, la câteva străzi şi vreo doi prieteni distanţă), dacă el ar fi fost ceva bugetar clasic, iar noi împreună n-am fi avut decât răspunsuri, fără întrebări. Eu am venit în Anglia ca să ne ţinem în braţe. El a venit ca să lucreze. Mi-e tot mai clară treaba asta. Şi îi reproşez adesea că-şi iubeşte pacienţii mai mult decât pe mine.

Şi înainte de a vă întrista prea tare, aflaţi că toată ziua de luni e liber şi acasă, numa’ bine să umple casa cu flori şi să

mă aştepte cu lumânările aprinse… asta, dacă se trezeşte înainte de-a veni eu. 😉

Iar cel mai muzical cadou pe care l-am primit, e abia trecut de miezul nopţii în România. (da’ io-s făcută după ora României, vorba mamei)

Să ne bucurăm că suntem aici!