Azi e monologul la modă. Sau nu, m-am exprimat greşit, nu e la modă, ci se poartă. Se poartă între prieteni, între cunoştinţe, în familie şi între soţi. Se poartă în toate acele discuţii care nu implică ce mâncăm deseară şi la cât vii acasă. Adică, în toate acele discuţii care contează.

Singurătatea e singura constantă în viaţa omului. Ciudat e însă faptul, că ea este o afecţiune dobândită, nu congenitală. E ereditară, dar câştigată. Nu e “din naştere”, dar e “de la naştere” încoace până în clipa morţii. Când spasmul trecerii e resimţit la nivel strict individual. Ce e după, nu vă pot spune. În primele forme ale existenţei sale, omul se însoţeşte de fiinţa mamei, el fiind singurul care îi cunoaşte bătăile inimii din interior. Vibraţie, de care îşi va petrece o viaţă, fiindu-i dor. Însă momentul despărţirii e tragic pentru prunc, căci senzaţia este de teamă profundă şi sufocare acută. Senzaţii reprimate ulterior pe măsura maturizării, dar răbufnite în cele mai ciudate din manifestări, ca o fistulă recidivantă.

Iar, în final, singurătatea e singura care ne rămâne.   E un exerciţiu de mare forţă interioară să înţelegi formula asta cu diferite variabile în calcul, raportată la diverşi indivizi. Şi atunci când vom fi capabili a o aplica la celălalt, la cel care, ocupat fiind cu propriul său monolog interior, ne întrerupe firul epic pentru a ne invita să mai luăm o prăjitură, atunci vom dobândi o grozavă înţelepciune şi vom scuti o teribilă suferinţă.

Fiindcă şi noi, la rândul nostru,  suntem la fel. Fiindcă nu mă interesează ce-mi spui, dacă tu nu mă asculţi pe mine. Am închis cercul şi-am încălecat pe-o şa. Vicioasă şi ea.