Dintr-o dată am realizat că degeaba îmi zace prea-adoratul Osho în bibliotecă, dacă în cap nu m-am ales cu nimic. Sunt tristă. Azi mi-am pierdut inelul mic de argint, pe care îl purtam la jumătatea falangei degetului mic de la mâna stângă :p Aici niciodată nu aveam altceva în afara lui şi a ceasului. Aşa fain se potriveau! Şi îl am de atâta timp! Of.
Apoi am căzut pe gânduri. Îmi venea să plâng în centrul Bucureştiului. Mi-am refăcut traseul, convinsă fiind că va apărea de undeva, ca prin minune, ca de fiecare dată. E, mi-am pus convingerea în cui şi resemnarea în funcţie. Şi am încercat să identific momentul în care l-am pierdut. Acel moment în care precis mintea mea era ocupată cu altceva. Adică, absentă. Am conştientizat faptul că am trăit clipe de bună-stare în timp ce mi se întâmpla o pseudonenorocire. Şi eu habar n-aveam. Atunci am înţeles încă o dată că totul e numai percepţie şi punct de vedere. Ca să nu mai zic, informaţie. Şi nu înţelegeam cum aceste fire epice paralele în viaţa mea pot coexista. Adică, pentru o vreme -nu ştiu exact cât, că nu am identificat momentul pierderii- am trăit ca şi cum firul s-ar fi despicat, eu am luat-o pe calea aia cu veselia, iar când s-au reunit, am revenit la realitate. Una fără inel pe degetul mic 🙁 Şi m-am supărat. Era aşa frumos…
Şi mă întreb, oare câte bucle mai au să se închidă?
