Categoria: flori cu mâner (Pagina 21 din 33)

Cine a pus coada la prună?

Se caută persoana care a pus coada la prună.

Semnalmente: gură mare, ego pe măsură. Măsura gurii, nu a IQ-ului. (Fiindcă, din punctul meu de vedere, IQ-ul şi cozile n-au făcut niciodată casă bună. Mai ales cele de prună.)

Ofer anticipat ca recompensa un sfat: Dacă găsiţi persoana, trimiteţi-o urgent la psihiatru. Aş zice, pe banii mei, dar n-am atâţia. Că câte prune, atâtea cozi. Căcâ-ul e intenţionat. Că cîh!

Mă-nţelegeţi.

* a pus coada la prună = expresie despre cineva cu un ego deosebit de dezvoltat şi deosebit de degeaba, un fel de fudulie

Durerea e preţul înţelepciunii

Accept legea compensaţiei, chiar dacă nu întotdeauna o şi înţeleg. Balanţa s-a echilibrat. Să o înclin spre fabulos va fi o frumoasă provocare.

Zilele astea citeam despre puterea pe care o avem inclusiv asupra trecutului. Nimic nu e îngheţat, nici măcar lacrimile pe care le-ai plâns pentru nenorocit. Până şi în trecut te poţi întoarce ca să-l schimbi, în tabloul percepţiilor tale. Pe trecut, că nenorociţii sunt iremediabili.
Nu să ştergi lacrimile, ci să le dai alt sens.
Când el mi-a spus că eram cea mai grozavă fată din viaţa lui şi că precis va mai trece mult până (cu nuanţă de dacă) va găsi alta la fel, l-am urât, fiindcă nu mă mai puteam opri din plâns. Iar azi, când am certitudinea că fiecare lacrimă şi-a urmat calea cea dreaptă la acel moment, trecutul de atunci e altul. L-am rescris fără să ştiu, ştergând definitiv durerea. Am înlocuit-o cu înţelepciune.

Şi dacă nici măcar trecutul nu mai e bătut în cuie, iar noi suntem sclavii percepţiilor noastre, revin la compensaţia de care vorbeam. Şi care pe mine mă va înţelepţi. (De ce nu s-o fi inventat cuvântul ăsta până acum?!) Fiindcă nu te poţi hrăni din puf ca să-ţi crească aripi. Fiindcă ori te îneci, ori faci alergie.

Iar acum, rămâne să îmi exersez înţelepciunea. O să fie tare distractiv, promit. Fiindcă, să gândeşti -când eşti blondă- e lucru mare, taică! Parol.

“Alles Internet und TV!!!”

Acum, intr-o seară, ieşeam de la metrou la Universitate, când văd un grup de oamneni holbaţi la un nenea cocoţat pe stâlp. Nimic neobişnuit, de altfel, că omul era cu echipament de protecţie, avea scară din aia de nene care se cocoaţă ca să repare chestii, deci, repet, nimic ieşit din comun.

Dar mă opresc, când îi aud pe oamenii de care vă ziceam că se holbau vorbind germană. Rar am auzit în oraşul ăsta limba în care am învăţat eu prima dată să scriu şi să citesc, deci n-o să râdeţi, când o să vă spun că îmi trezeşte un fel de dor. De mine şi de atunci.

Bine, asta nu e relevant decât pentru mine, aşa că trec la subiect. Deci, ăstia toţi stăteau aşa, cu capetele lor blonde atârnate pe spate şi cu privirile suspendate de cabluri, şi se minunatu ce de firăraie şi furtune ne împodobesc oraşul. Iar unul, mai umblat prin România -bag seama- le explica exact ca în titlu, doar cu muuult mai multe semne de mirare. E de înţeles, noi nu le ştim niciodată altundeva poziţionate şi tot ne deranjează în peisaj. Da’ oamenii ăştia ce să mai zică?

Le-am făcut repede poza asta întunecată şi m-am decis s-o şi postez, că doar se potriveşte cu culorile şi cerul Bucureştiului. Mult gri şi harababură de cabluri. Şi-am plecat amintindu-mi de străzile Londrei, fără maşini pe trotuare, cu cer înnorat, dar deloc gri.

Mame-soacre şi mame vitrege

Cică mamele de fete şi mamele de băieţi sunt construite din materiale diferite, de parcă producătorul le-ar fi ştiut destinaţia dinaintea inventării ecografiei de 12 săptămâni.

Mitul soacrei cu un ochi la spate şi gheare ascuţite

Mitul există, soacra se formează. De cei care cred în ea. Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, nu s-a născut mamă de băiat căreia să nu-i placă de mine. Ba se mai trezesc unele în ultima vreme care mă plac mai mult decât feciorii din dotare, deci ţin să precizez că nici una din extreme nu-i bună.

Eticheta de “soacră” mă scoate din sărite, doar fiindcă sună negativ din start. Şi vă povestesc ceva. De când eram mică. Bunica din partea tatălui şi mama mea s-au înţeles foarte bine de cât sunt eu să-mi amintesc. Nu mai spun că la orice ceartă de-a alor mei, bună-mea asta niciodată nu-i lua partea lu’ tată-mio, de ziceai că e lumea femeilor împotriva lui.

Aşa că îmi veţi înţelege nedumerirea când am auzit-o pe mama prima dată prezentând-o pe bunica drept “soacra mea”. Ştiu precis că m-am uitat ciudat şi nu am înţeles ce i-a venit lu’ mama să vorbească aşa vorbe grele şi în asemenea moment prost, când mai era şi bună-mea de faţă! “Soacră” suna rău în capul meu, da’ rău de tot, ca mama vitregă din Albă-Ca-Zăpada. Ulterior am dedus că ceva e stricat la mine, că în rest nimeni nu reacţiona. Şi mi-am însuşit expresia în vocabular, ca pe cuvintele alea pe care le bănuieşti, chiar dacă nu le-ai căutat niciodată în dicţionar.

Nu toate soacrele sunt “soacre” şi nici toate mamele vitrege cotoroanţe.

Iubito, ăştia-s banii, poţi să-i toci!

-Bărbaţii ăştia nu există. Iar cine a văzut vreunul să mi-l arate şi mie, că-l facem muzeu! Că precis al doilea nu se va mai naşte.

Îmi amintesc un banc pe care nu l-am priceput de prima dată când l-am auzit. Zice aşa, cică de ce au bărbaţii tendinţa la riduri verticale între sprâncene şi femeile transversale, de-a lungul frunţii. Pentru că el întreabă încruntat: Unde-s banii? La care ea răspunde mirată: Care bani?!

Iar nedumerirea nu îşi are originea în vreun IQ subunitar, ci într-un fin spirit de observaţie. Sunt convinsă că într-o familie bărbatul e bine să câştige mai mult – chiar dacă nesemnificativ mai mult – ca să se simtă bine în pantalonii lui. Iar nevastă-sa să se simtă bine pe numele lui. Altfel, se nasc frustrări şi nu mă comentaţi, că am dreptate. Iar cei care nu îmi daţi, veţi ajunge să mă pomeniţi. Asta e ca şi mitul nu vrem virgine de nevastă, dar nici bunuri de uz comun. Mai ales când comun are un echivalent în cifre şi trecut afectiv.

Deci n-am înţeles, fiindcă nu-mi vine să râd la bancurile SF. Nu cred că se mai aplică modelul familial cu banii la grămadă, cu bugete stabilite şi îngheţate numărate. Asta doar aşa, pentru toate tipele alea care declară sus şi tare că l-au prins pe Dumnezeu de-un portofel. Nu înseamnă că, dacă vă minţiţi între voi, într-o zi o să plece broască şi-o să se-ntoarcă prinţ. Ştiu că sunteţi fete isteţe şi cunoaşteţi puterea sugestiei, dar, credeţi-mă, şi voi o să mă pomeniţi…

Bine-ai revenit, rutină!

Ieri cam pe vremea asta, vacanţa şi-a luat zborul şi a lăsat în urmă tot ce ştiam că rămâne după ce zilele de sărbătoare se sfârşesc: locuri goale şi amintiri frumoase.

Mie mi-e dragă rutina mea, însă atunci când o trăiesc şi nu când o observ. Azi am stat. Mâine mă trezesc. Că într-un fel, îmi era dor chiar şi de ea.

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 120 queries in 0.554 s