De două sute de mii.
Să vedeţi, în seara asta, vin de la mall cu prietena mea, unde ne cam făcuserăm de cap în atâtea ore cât să ne ia cu durerile de şale şi alte cele. Că în astfel de momente te cam simţi cu musca pe căciulă, că ţara-i în criză şi tu mergi la mall… asta este, nu mă laud că-mi merge tare bine, dar să zicem că muncesc. Iar bani câştig de dinainte să muncesc, însă prea rar am apucat să mă bucur de ei cum cred că aş fi meritat. În afară de un cadou mai consistent pentru mama şi unul pentru tata n-am prea văzut mare lucru. Şi nici viitorul nu se arată prea independent. Asta aşa, în loc de scuză.
Mă parchez în faţa unui Mega Image, să-mi cumpăr nişte apă plată. Cum opresc maşina, sar pe mine 3 ţigăncuşe la vreo 10 ani (poate 7, dacă te gândeşti că la 12 fac copii) că tanti, daţi-ne că ne foame, clasicul text. Rar cad în plasa dumelor de agăţat, însă pe cele cu adevărat bune le ţin minte, de unele, iată, mai scriu şi pe blog. La asta cu foamea n-am rezistat. Erau 3 fetiţe şi le-am întrebat ce să le iau dinăuntru. Câte-o pâine şi nişte salam, poate un suc. La fiecare. Faza cu salamul m-a topit instantaneu, de m-am şi executat. Am venit cu 3 pâinici proaspete, nişte salam şi brânză feliată, o sticlă cu apă (sucul nu e sănătos pentru copii) şi 3 napolitane. Vă zic, din toată plasa mi-am scos mie 2 ape, restul l-am dat lor. La care, două dintre copile au început să strige că cealaltă luase salamul şi “nu, tanti, nu ne dă şi nouă!!!!“. Cu naivitatea-mi blondă, m-am enervat îngrozitor şi i-am spus pe un ton de “dna profesoară” (chiar dacă probabil conceptul le e străin, imperativul a fost uşor de recunoscut) să împartă afurisitul de salam.
La care, ce credeţi, se duce asta mică – da’ cea mai mare dintre ele- la un ghiozdan enorm, ticsit cu mâncare (de nici când am fost plecată singură în prima mea excursie nu mi-a pus mama atâta cu mine, ceea ce înseamnă ceva, credeţi-mă. N-o cunoaşteţi pe mama!), de unde scoate alt salam feliat şi i-l dă celorlalte. Mi-a căzut faţa. Cică: facem schimb, împărţeşte-l cu Săndica. Parcă. Eu am întrebat dacă e bună târguiala şi-am plecat. Cu nervi.
La maşină, asta mare, împărţitoarea, vine să-mi – chipurile- deschidă uşa. Şi să-mi mai ceară 10 lei, că-i trebuie papuci. Ei, în momentul ăla nu mi-a mai părut rău decât de toate acele perechi de sandale, care mi-au plăcut şi pe care nu le-am luat acasă. S-a dus cu bunătatea şi altruismul şi toată solidaritatea ori empatia ori ce vreţi dv cu biata ţărişoară şi toţi acei oameni care nu au ce mânca. Şi i-am spus aşa: Ştii, n-o să-ţi dau nici un leu în plus. Dar vreau să te întreb ceva, că sunt curioasă. Te văd fetiţă drăguţă şi normală. Tu ai cumva mai mult de o burtică? Fiindcă doar câte ai, atâtea poţi sătura. Degeaba ţii ghiozdanul plin cu mâncare şi nu-l împarţi cu surorile tale, că ţie tot doar o burtă îţi rămâne de săturat. Cu restu’ ce faci, că se strică.
Nu ştiu dacă m-a auzit sau dacă se gândea în continuare cum să mă combine. Să mă recombine, de fapt. Nu ştiu dacă m-a-nţeles, dar ştiu sigur că gestul meu de “pomană” a fost anulat în totalitate de întâmplările de după. De păcatele pe care mi le-am făcut cu gândul, cu vorba şi cu tasta. Dar am ţinut să vă spun şi dv, ca să vă şterg orice urmă de naivitate. Iar faptele bune să le facem când ştim sigur că e nevoie de ele. Altfel, riscăm să ajungă într-un ghiozdan ticsit, gazdă ideală pentru viermi la temperaturi înalte. Dar oare faptele bune bazate pe certificate de certitudine mai sunt fapte bune? Cum facem să fim siguri? sau Cât de mult contează?
Bani nu dau niciodată, dar cu mâncarea credeam că mai spăl din păcate. Acum, probabil va trebui să nu mai “murdăresc” atâtea…
