Când iubirea îţi dă unele drepturi

Nu pot să nu mă întreb dacă, atunci când iubeşti pe cineva, nu ai şi dreptul de a te bucura de el în deplinătatea sa fizică, oricum ar arăta acest tablou în capul dumneavoastră cititor de aceste rânduri.

Nu rareori m-am întrebat oare cum aş putea să-i explic maică-mii că, de fiecare dată când doar îşi poartă vitaminele în geantă, sperând la un transfer supranatural de substanţe, îmi face mie, copilului ei, un rău indirect, dar un rău incontestabil. Incontestabil pentru mine, desigur.
Nu rareori m-am uitat cu o furie grozavă la taică-meu cum fumează, fără a şti cum să-i explic mai clar decât cu argumente pe care le cunoaşte, poze pe care le cumpără, pacienţi pe care îi vede şi cărţi pe care i le cumpăr, că fiecare ţigară aprinsă îmi face şi mie, copilului lui, un rău indirect, dar un rău incontestabil. Pentru mine, desigur, din nou.
Adesea am întrebat-o pe bunică-mea cum îmi poate spune în faţă că nu-i mai are rost viaţa, când eu mai am atâtea evenimente la care s-o invit. Am o festivitate de absolvire în viitorul foarte apropiat, cel puţin o nuntă şi vreo câteva botezuri. Cum să-i explic că fiecare gând al ei din ăsta îmi face mie, copilului copilului ei, un rău incontestabil, desigur. Nu-i aşa?
Iar uneori îi mulţumesc cromozomului Y care m-a ocolit la începuturi şi m-a făcut femeie. Fiindcă e probabil frustrant să poţi avea copii, dar să nu poţi decide dacă le dai cafea, alcool şi zahăr rafinat şi înainte sau doar după naştere. Domnilor, înţelegeţi ce zic. Iar pe el, dacă l-aş pune să jure ceva, n-ar avea legătură cu iubirea, moartea şi despărţirea, ci ar avea legătură cu viaţa. Cu viaţa lui. E singura garanţie pe care aş vrea s-o văd înregistrată la “primărie”. Că de restu’ ne putem ocupa singuri.

E oare jignitor să ai impresia că iubirea îţi dă asemenea drepturi uriaşe? E totuşi înţelegător, fiindcă iubirea face asta doar când e uriaşă.

De la perfectul compus folosit în acest text, mama tot în geantă îşi poartă vitaminele, tata încă nu a citit cărtea pe care i-am dat-o, doar bunica s-a răzgândit. La propriu. Nu ştiu ce a determinat-o; de fapt, nici nu mă interesează. Ce-i important e că am o bunică tânără de 82 de ani, care face socoteli în cap mai bine decât mine, care organizează petreceri cu prietenele şi-şi face planuri pentru toaletele pe care să le poarte la evenimentele menţionate mai sus. A, şi parcă face nişte prăjituri din ce în ce mai bune. Iar dacă înţelepciunea vine împreună cu vârsta, am încredere că se va apuca şi tata la un moment dat de citit recomandările mele, iar mama va scoate din geantă vitaminele şi le va băga pe gât. (Nu pe aceleaşi, evident.) Iar eu… voi înţelege că iubirea nu-ţi dă drepturi, ci numai libertăţi. De fapt, asta înţeleg şi acum. Dar degeaba, că nu simt. Şi fiecare ţigară tot personal o iau.

 sursa