Ieri am fost în Bucureşti. Cu mintea. Fiindcă se spune că suntem acolo unde şi gândurile noastre sunt.

Mi-am dat drumul la nişte radio românesc la maxim, un maxim pe care mi-l permit doar când sunt singură acasă. Şi-am făcut curăţeniile de sâmbăta, plecând la plimbare prin capul meu. Până m-am trezit spălând WC-ul (da, şi blondele fac treaba asta, adică cele care n-au alţi sclavi care să o facă pentru ele…) şi căutând peria mea roşie cu capul cotit. Evident, am căutat-o probabil cu privirea o fracţiune de secundă, după care mi-am dat seama că niciodată n-am avut perii roşii în Liverpool. Dar o căutam de parcă nici n-aş fi ştiut asta sau nu ar fi contat şi de parcă vremea, muzica şi asemănarea toaletelor m-au teleportat.

Continuare

În dimineaţa asta, am zburat de pe Otopeni înapoi la Regină, doar că tare prost suna „drumul meu spre înapoi”. Deci, îngăduiţi-mi titlul şi bucuraţi-vă de poze.

Continuare

Liverpool-ul s-a transformat weekend-ul acesta într-o mică scenă pentru păpuşile uriaşe ce se plimbă prin oraş, cu ocazia unuia dintre cele mai mari evenimente din istoria locală. (Inclusiv din perioada capitalei culturale, când ceva asemănător s-a petrecut, însă de o amploare redusă: un păianjen gigant s-a plimbat pe străzi.)

Se comemorează o sută de ani de la scufundarea Titanicului, scenariul fiind inspirat dintr-o poveste adevărată: fetiţa îi scrie tatălui ei, plecat ca steward pe Titanic.

Continuare

După ce l-am urât pe unde puteam, când eram mică, după ce-am înjurat fără să ştiu ce-nseamnă emisiunile comuniste de după ’89 şi doinele de jale şi iubirea de ţară, am crescut şi-am învăţat noi semnificaţii ale cuvântului “patrie”. Deşi probabil aş prefera să o urăsc în continuare. Exact ca tata când spune că fumatul nu e sănătos, în timp ce-şi relaxează şi firele de păr aprinzându-şi o ţigară.

Ne-am obişnuit să ne urâm ţara, s-o scuipăm între ochi şi s-o bârfim prin vecini. Am confundat jegoşenii politice cu identităţi naţionale, fiindcă am auzit şi noi că alegerile ne fac ceea ce suntem. Ca popor, nu am dat întotdeauna dovadă de inspiraţie politică şi am ajuns să condamnăm ţara pentru cretinii pe care îi găzduieşte. De parcă pe ea ar întreba-o cineva.

Continuare

Îmi amintesc de primul an de facultate, în care vedeam Clujul mai mult noaptea şi îmi cumpăram exclusiv haine de ieşit în oraş. Din acea perioadă am amintiri de clubăreală nevinovată, cum nici copiilor nu le-aş putea povesti, din convingere că n-or să mă creadă. Cum e să te cocoţi pe tocuri, cu genele rimelate şi să ţopăi până dimineaţa, când sună clopoţelul de intrare la ore. Cum e să hrăneşti doar cu apă plată, portocale şi pateu vegetal. Ba şi zacusca era la mare căutare, că alte prostii nu prea făceam. Perioada de aur a cluburilor clujene şi vânzărilor de apă plată la “jumate”.

Săptămâna trecută am ieşit şi-aici în club,

Continuare

Astăzi am mâncat la nişte un restaurant turcesc din apropierea parcului Sefton, Liverpool, UK. Fusesem şi săptămâna trecută cu o prietenă, mâncarea şi servirea ne-au impresionat, deci am revenit şi în formulă romantică.

De ce a fost probabil restaurantul în care m-am simţit cel mai bine dintotdeauna? Deşi abia are 7 mese şi un meniu scurt, scris mare pe o singură foaie trasă în plastic.

Continuare