După ce l-am urât pe unde puteam, când eram mică, după ce-am înjurat fără să ştiu ce-nseamnă emisiunile comuniste de după ’89 şi doinele de jale şi iubirea de ţară, am crescut şi-am învăţat noi semnificaţii ale cuvântului “patrie”. Deşi probabil aş prefera să o urăsc în continuare. Exact ca tata când spune că fumatul nu e sănătos, în timp ce-şi relaxează şi firele de păr aprinzându-şi o ţigară.
Ne-am obişnuit să ne urâm ţara, s-o scuipăm între ochi şi s-o bârfim prin vecini. Am confundat jegoşenii politice cu identităţi naţionale, fiindcă am auzit şi noi că alegerile ne fac ceea ce suntem. Ca popor, nu am dat întotdeauna dovadă de inspiraţie politică şi am ajuns să condamnăm ţara pentru cretinii pe care îi găzduieşte. De parcă pe ea ar întreba-o cineva.
Ieri, îndreptându-mă spre poarta Occidentului de pe aeroportul Henri Coandă şi văzând multe lacrimi înghiţite sub pleoape încremenite, am înţeles. Cum ura e o formă de iubire mascată, prost înţeleasă de către oameni legaţi la ochi. Şi cum patriotismul se poate naşte departe, după uşi deschise şi doruri ascunse.
Comuniştii ne-au infectat cuvântul “patrie” cu o boală, pe care noi ne-am ocupat s-o întreţinem singuri, fără a-i da vreo şansă de vindecare. Fiindcă am preluat sensurile date de alţii, în loc să ţinem cont şi de-ale noastre. Am predat cârma gândirii, ca apoi să ne plângem de direcţii greşite.
Comunismul a spălat creiere, dar de inimi ne-am ocupat singuri.
*Întotdeauna, când am ocazia, spun că sunt româncă şi că mi-e dor de ţara mea. În Europa călătoresc exclusiv cu buletinul, fiindcă am dreptul ăsta. Sunt medic şi am învăţat despre oameni, nu despre britanici, români sau indieni. Ieri, în Copenhaga, o vacă de la vamă m-a întrebat dacă locuiesc în UK şi dacă am vreo dovadă pentru asta. “Cum, NICI O DOVADĂ la tine???” Singura dovadă era de mare discriminare, cretinitate şi abuz. Nu făcusem nimic greşit. Eram din România, cu buletin valid, să fie asta o greşeală? Sau circulă cineva cu facturile de la întreţinere, contractul de angajare sau închiriere apartament la el? Iar ca să repoziţionăm muşchii şi forţa sub ecusonul de vacă-n uniformă, prietenul meu i-a spus (mult mai respectuos decât aş fi fost eu capabilă) că el lucrează de câţiva ani acolo şi că întrebarea e penibilă.. După ce importanţa razelor de lună a fost exercitată în funcţie, ne-a invitat, desigur, spre avion.
Până şi taximentriştilor pe care-i prind, le spun de România. Şi că fiecare pădure are uscăturile ei, dar nu numai.
Georgiana C.
Ce frumos le-ai spus tu aici! Asa, ca un balsam de ciocolata care completeaza inghetata de vanilie, intr-o zi de august.
Eu, una cred in patriotism. Ca el apare acum intr-o forma tenebroasa, ca e ciudat de bine ascuns in inimile noastre, ca nu mai e intr-un termen de valabilitate cunoscut de noi, asta e o alta poveste.
Dar cred in el. Si mai cred ca il purtam cu totii pe un umar sau pe amandoi, ca niste epoleti stralucitori, desi invizibili. Paradoxal, nu?
Depre patriotism putem vorbi zile intregi, luni de-a randul, ani buni. Eu sunt mandra de tara mea. De isoria ei, de valorile ei, de cultura ei, de oamenii ei frumosi. Ca in ultima vreme toate astea sunt umbrite de pseudo-identitati… e o chestiune care se digera personal!
Felicitari, Miruna, pentru cum ai asezat semnele in “problema”!
copila blondă
Ştii, Georgiana, pentru mine ţara asta, România, înseamnă lucruri care nu au legătură nici cu istoria, nici cu eroii, că nu le văd legătura cu mine. Mi-e dragă pentru că acolo m-am născut, pentru că pământul mă recunoaşte şi iarba mă încarcă, pentru că în limba aia râd, plâng şi simt cel mai bine. Nu am nici un merit să mă fi născut aici, poate nici ţara nu-şi merită poporul, la asta m-am gândit mai des. 🙂
Adică, s-ar fi descurcat altfel cu altfel de oameni. Mai bine, cu mai buni.
Georgiana C.
Mare adevar spui si tu, insa cand ma gandesc la patriotism, ma gandesc la “concept” per total. Pentru ca multi isi injura tara, sistemul, neamul, nu proprii parinti.
Insa valorile astea de care vorbesc eu, ne-au facut pe noi oameni, mai mult sau mai putin direct: eu mi-am petrecut copilaria intr-un mediu in care am fost invatata sa nu judec, sa nu trag concluzii, sa nu injosesc. Si da, in limba copilariei mele visez si poate stelele mi se par mai stralucitoare de “acasa”. Insa nu existau toate astea daca nu aveam toti acei eroi care sa se lupte sa le avem (Doamne, suna a discurs politic ce-am scris eu aici).
Si mai cred ca noi nu suntem suficient de mandri de tara asta. Si asta e mare pacat.
Andrei Răduţu
Eu din cate am verificat in ultimele dati, imi iubesc destul de mult tara…problemele pe care le am sunt cu oamenii care au distrus-o si au adus-o la stadiul in care o gasim astazi…acei oameni care isi bat joc de compatriotii lor mai mult sau mai putin in varsta decat ei si de noi implicit, cei mai tineri, al carui viitor atarna probabil in speranta si credinta ca Cel de Sus ne va ajuta. Asa ca da, ii inteleg uneori pe cei care identifica tara cu oamenii din ea…pentru ca pana la proba contrarie…tara nu poate vorbi de la sine putere, doar prin oamenii care o reprezinta…
Batranelul
Frumoase vorbe!Citisem chiar astazi un articol pe un blog al unui baiat care se chinuia sa explice ca nu trebuie sa fim influentati de sistemul politic si ca trebuie sa apreciem in continuare valorile tarii noastre.Un articol foarte bun, fara nicio urma de propaganda politica, erau pur si simplu niste argumente de ce ar trebui sa ne iubim tara.
La comentarii, cineva i-a scris, citez : “Iti dai seama ca esti basist, nu? ” . Nu stiam daca sa rad sau nu. E pacat! Iar articole de genul acesta ar trebui sa fie din ce in ce mai multe, pentru-ca aici este singura zona unde oamenii isi pot face o selectie. La televizor a disparut de mult orice forma de promovare a tarii. Felicitari!:*