Mai e nevoie să discutăm subiectul bani? Probabil că nevoie nu e decât atunci când ai prea mulţi, însă plăcere să visăm şi vorbim despre momentul ăla ne face oricând. Deci. Banii îţi dau puterea aia interioară care te face să-ţi placă ce vezi în oglindă. Banii sunt în viaţa de adult cum erau notele în copilărie: de la alţii şi parcă nu întotdeauna foarte tare muncite. Cum a fost primul meu 7 la ştiinţa mediului înconjurător dintr-a doua, când eu încă nu ştiam că pentru a “şti” la şcoală, trebuie “să înveţi” acasă. Dar despre asta am mai zis. Cum a fost apoi tot liceul, când încă habar n-am cum s-a-ntâmplat să trec clasa la mathe. Aşa şi banii ăia mulţi, ăia despre care se spune că schimbă oameni şi generează discuţii sau vise precum acesta. Că banii ăia pe care-i munceşti i-ai cheltuit demult, credeţi-mă pe mine. Care sunt un om ce nici măcar nu şi-a muncit banii până acum, deşi unii ar spune că uneori exagerez cu internetul. Însă m-am trezit într-o familie de oameni harnici, prea ocupaţi cu munca pentru a avea timp să mai şi câştige bani.

Şi emigrarea.

Când te învârţi într-un cerc de oameni necunoscuţi (sau raţe, după caz :p), începi o cu totul altă relaţie cu tine.

Continuare

Ştiţi, în facultatea asta de medicină dentară pe care tocmai am terminat-o, ni s-au băgat în cap nişte chestii, apoi atâta ni s-au repetat, până am ajuns să le credem. Atât de grozavi se dădeau dascălii noştri, atât de mici ne făceau să ne simţim, încât, odată absolvenţi, ajungeam să credem că suntem cel puţin la fel de buni ca ei. Dacă nu chiar mai buni, având în vedere că noi ştim deschide un calculator.

Ei bine, aici învăţ o nouă mentalitate.

Continuare

Dragii mei,

De la prea mult timp la dispoziţie şi reapropierea de blog şi social media, de la prietenele mele raţe, care mă aşteaptă negreşit în faţa blocului (v-am spus că prietenul meu şi cu mine locuim într-un bloc pe malul unui lac, vedem vapoare cum vin şi pleacă, soarele cum apune şi răsare, avem pescăruşi care croncăne, raţe şi o vedere extraordinară) am ajuns la nişte cursuri, care mă fascinează şi mă captează înainte şi după ce se întâmplă.

Aflu lucruri care în România nu că nu se predau în şcoli, dar care ţin de partea de “meserie” pe care trebuie s-o furi. Îmi updatez (cuvântul “actualizez” nu-mi satisface nevoile de exprimare stilistică, fiindcă e sărac în ascensiune, iar eu asta simt că mi se întâmplă) mintea şi toată stomatologia învăţată. Şi ca să vedeţi ce mică e lumea, aflaţi că am cunoscut o româncă de-a mea aici! Şi spun că e de-a mea, fiindcă e tot geamănă, are păr creţ şi ochi albaştri. Vorbeşte mai mult decât mine şi are aproape aceleaşi principii de viaţă. Ceea ce nu e neapărat bine, că unde mai e schimbul de experienţă! E genul acela de om care te avertizează că mai sunt români prin zonă, dar să nu te aştepţi ca toţi să fie drăguţi. Şi o face în timp ce dă nişte emailuri sau telefoane pentru tine. Mda. Cam aşa făcea şi Hoinaru’ când m-am mutat în Bucureşti.

Şi uite cât am scris. El stă cu ochii semi-închişi la un clip de youtube, cu căştile-n urechi şi aşteaptă să-mi termin articolul, ca să stingem lumina. Nu mai ştiu care-s rolurile-n casa asta şi care-i mai freak când vine vorba de calculator. Voiam doar atât să spun: că vă rog să nu mă daţi uitării.

Looking forward to writing again 😛

copila blondă

p.s. Noroc că mi-am găsit treburi, că, dacă nu, mai aveam un pic şi începeam să măcăn.

Cineva m-a întrebat astăzi dacă sunt un bun comunicator. I-am răspuns fără a sta pe gânduri în cel mai puţin modest fel: Pentru că sunt! După care am început să mă transmit într-o englezo-gimnastică de excepţie, uitând să cer un detaliu esenţial la întrebarea lui: în ce limbă.

Ştiu, comunicarea e mai mult limbajul trupului şi mai puţin cel al gurii. Credeţi-mă, nu e chiar aşa. Un fin cunoscător al unei limbi poate fi un mult mai bun comunicator. E ca diferenţa între 9.50 şi 10. Insesizabilă, dar , totuşi: atât de puţini iau 10!

Apoi, am început şi eu să vorbesc, să înţeleg altfel lucrurile, să asociez sunetele scoase de ei cu cele scoase de mine şi, uite-aşa, să-mi formez o părere despre cum ar trebui eu să-mi plimb limba-n gură şi cum să-mi racordez timpanele pe frecvenţele lor. M-am acomodat rapid şi atât de bine, încât m-am trezit la un moment dat să întreb ceva în româneşte. A fost momentul în care am cucerit limba, accentul şi am doborât bariera. Dar până la 10 mai am.

De asta, am trimis un SMS la 874. Nu ştiu ce se va întâmpla cu cenţii mei, dar ştiu că tare mi-ar plăcea să trimită cineva sms-uri şi pentru mine. Deşi oamenii sunt foarte amabili în Liverpool şi nu e vina lor că eu încă nu le falsez limba.

—————————————————-

Salvaţi Copiii România a demarat una dintre cele mai ample campanii sociale pentru accesul la educaţie al copiilor aflaţi în situaţie de risc. Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Andi Moisescu, Andra și Cătălin Măruță, Smiley, Melania Medeleanu, Andreea Marin Bănică şi Andreea Raicu sunt personalităţile care au acceptat să se implice, pro bono, în campania “Ajută un copil să meargă la școală”. Campania se desfășoară în perioada 1 noiembrie 2011 – 31 ianuarie 2012, donațiile putand fi făcute prin SMS la numarul 874. Clipul e aici.

Nu critic, doar observ. Ceea ce trâmbiţam de acasă, de sub căldura plapumei pufoase din camera mea, se arată valabil peste mări şi ţări. La propriu, de data asta. Nicăieri nu circulă câinii cu covrigi în coadă. “Dacă tu crezi că aici toate se întâmplă după reguli şi după cum ar trebui să se întâmple, te înşeli de numa’!” mi-a zis cineva de curând. “Peste tot lumea fentează sistemul unde se poate. Nici măcar chitanţă nu primeşti tot timpul, ai să vezi.”

Aşa şi e. Chiar şi la marile lanţuri de alimentare, te întreabă la casă dacă vrei bon sau ba.

Ieri, eram într-unul din sus-numitele. Întâmplător, un Tesco, unde o doamnă îi arată unui angajat de acolo o gafă strategică de produs etichetat bine cu “price drop” (scădere de preţ), care era colosală: de la £2,05 la £2,18 . Am început să râdem amândouă, iar ea îi mai şi zice ăluia să nu creadă că i-a arătat cu rea intenţie. Britanicii ăştia! În loc să facă scandal (bine, zic şi eu), tot ea se scuză că magazinul încerca să-şi păcălească de fapt clienţii. Adică pe noi, că nu ne-am golit nici una coşurile, ci tot spre casă ne-am dus. Deci, da. Şi pe la case mai mari.

La nici două minute de la incidentul de mai sus, primesc sms pe numărul de UK: “Nu aţi mai fost despăgubit pentru accidentul în care aţi fost implicat. Pentru mai multe detalii privind suma care vă este datorată, trimiteţi detalii, dacă nu trimiteţi stop.” Oricum, trimiteţi înapoi un sms, idiot şi fraier ce sunteţi. Gizăz craist, nu-mi venea să cred! Deja mă simţeam ca acasă. Doar că una mai mare.

Apoi, m-am aşezat liniştită la coadă, care se formează şi la ei, deşi era oră de vârf, aglomeraţie mare şi probabil nu pentru prima dată în combinaţia respectivă. A, şi mai erau şi vreo 3 case fără casier. Iar asta n-am observat din răutate, ci din plictiseală, stând …la coadă.