A fost odată o coroniţă de Crăciun ca orice altă coroniţă de Crăciun de la Poundland (magazinele alea, unde totul costă o liră), care a dispărut într-o bună pentru alţii şi proastă pentru noi zi din această tomnatică iarnă.

Şi dacă v-aş povesti în cuvintele mele, pe lângă flăcări şi spume, aş fi spus că nişte nesimţiţi de vecini ne-au giordit din sufletul civilizaţiei şi al atmosferei de Crăciun coroniţa de la uşă. Când

Continuare

Acesta este un post despre comunitatea românească din Liverpool.

Am cunoscut-o săptămâna trecută, când am fost la biserică. Acolo am descoperit pe lângă o veche cunoştinţă (lumea e mică peste tot!) şi o antică dimensiune a bisericii, anume aceea de nucleu social. De fapt, nici nu ştiu cât de veche, dacă babele încă se mai gătesc de dimineaţă şi abia aşteaptă să bată ceasul 5 ori 6 ori cum e programul, ca să defileze la Vecernie, acest catwalk al pensionarelor preacuvioase şi fără de nepoţi flămânzi acasă. Niciodată nu am crezut că voi cunoaşte şi eu valenţa asta socială a bisericii.

Iată-mă.

Continuare

Mi-e un dor să scriu, de parcă ar fi o ciocolată care nu s-a mai fabricat din copilărie, de parcă ar fi vreun iubit care nu m-a lăsat să-l iubesc aşa cum aş fi vrut eu, de parcă ar fi vreo melodie preferată, pe care nu o mai găsesc… Pe portativul, în care liniile drepte s-au pierdut printre rânduri. Alte rânduri decât cele pe care vi le-nchipuiţi. Mi-e dor să scriu, dar mi-e dor, de fapt, de starea aia de un fel de inspiraţie tâmpă atuncia când o făceam. De playlist-ul meu de pe trilulilu, care avea leacul perfect în ritm de vals, care mă scotea întotdeauna, dar întotdeauna din orice fel de necaz. Dar mai ales din pana de inspiraţie.

Dar trilulilu nu bate până aici.

Şi îmi amintesc de ce îmi plac oamenii. Şi interacţiunea. Blogurile. Şi IQ-urile supraunitare. Discuţiile nasc întrebări, tocmai fiindcă dau prea multe răspunsuri. De se ajunge în momentul ăla, când nici de vin nu mai e nevoie ca să ţi se dezlege limbile. Ci de o prietenie veche, pusă sub semnul unui vid temporal. Căci aşa am senzaţia că se simte. Ca şi când ieri ne-am fi văzut.

Ascultând discuţiile altora, parcă începe să mi se facă frică pentru tinereţea mea din vremurile astea. Imaginându-mi amintirile evocate “de pe vremea lor”, mă încearcă un regret că n-am trăit mai periculos, că n-am băut mai grav şi n-am primit mai multe invitaţii “la cafea”. Azi am povestit cu nişte oameni din India, Spania şi Irlanda despre perioada mea din cămin. “Cum, 3 fete în aceeaşi camera?” zice una. “Şi zici că ţi-a plăcut???” zice alta. Un singur tip şi-a putut imagina cât a fost de fain. Şi-a pus un zâmbet larg de irlandez încântat.

Ce bine că oamenii sunt diferiţi. Tocmai asta îi face frumoşi. Copiii ăştia nu ştiau ce au pierdut. Să fi terminat medicina fără noapte petrecută în cămin! Dar oare câte “secrete” de viaţă ca acesta cunosc ei şi… mă minunez eu?

Da, discuţiile nasc posturi. Prieteniile intră în altă categorie. Aceasta e o discuţie despre care nu o să scriu. Tocmai fiindcă ar fi mult prea previzibil.

foto

Fix ca în filme. Da’ fix aşa! Ştiţi cadrele alea largi, care se strâng pe uşile automate ale marilor magazine, pe fundal de cântece cu zurgălăi americani? De oamenii par nişte furnici cu plase după ei. Şi luminiţe multe şi iarăşi Jingle Bells?

E fix aşa, promit. Şi nici măcar nu am ajuns în filmele americane. Deci, să vedeţi. Lumea e deja disperată de vreo 2 weekend-uri că vine Crăciunul. Cumpără ca bezmeticii, se înghesuie printre rafturi. Sâmbăta şi duminica eşti, “pe centru”, ca-n autobuz. Nu ai voie să te grăbeşti, nu poţi să te împotriveşti, decât dacă-ţi ceri scuze politicos, deisgur. Doar că rişti să calci vreo babă în picioare sau să striveşti vreun prunc dezbrăcat. Da, aici şi babele ştiu shopping şi pruncii fac frigul de mici.

Bărbaţii, că de la ei am plecat. Marks and Spencer are o zonă specială de canapele periferice, unde şed la rând domni trecuţi de vârsta a doua, că doar ăsta-i targetul magazinului: doamne de vârsta a doua, domnii îşi plătesc păcatele. Când i-am văzut aşa zăcând în mizerie zilele trecute, m-am întrebat care-o fi menirea lor acolo. MIZERIE, prietene! Îţi venea să scoţi 50 de bani, să le dai de-un covrig. Aşa feţe lungi şi chinuite prezentau. Stăteau într-o tăcere absolută, de care femeile precis ar fi profitat ca să-şi plângă necazul una pe umărul alteia şi să-şi vorbească bărbaţii de rău. În schimb, ei păstrau liniştea. Posibilă explicaţie: ori era singurul moment când puteau avea parte de ea, ori se certau în gând. Cu propriile instincte, desigur. Acelea de-a băga divorţ după 20 de ani de căs’torie. De înţeles ambele variante.

Cineva mi-a răspuns la nedumerire, cică “Da’ cum dragă, ce să caute bărbatul?! Să care plase!” (eu sunt o persoană care nu se duce la cumpărături cu fetele, nici cu băieţii şi nici nu se întoarce cu plasele. Shoppingul e frumos doar întimitate. Şi nici în cabina de probă nu accept vreun ajutor!)

Astăzi. Magazine (că m-am întâlnit cu Moş Nicolae). Ca-n filme. Da’ fix ca-n filme. Şi, Monica, permite-mi să te completez. Fix asta e menirea bărbatului la cumpărături: să care. Însă după o atentă, dar neintenţionată observaţie (erau atât de mulţi, că n-aveai cum să-i sari cu privirea; mai ales de la înălţimea mea!), menirea bărbatului la cumpărături e să care şi să pufăie. Îmi cer scuze. Credeam că-i mai uşor să fii bărbat…

Tipul ăsta din poză e dubios de vesel. Deci, ori cardul nu era al lui, ori nevasta.

foto