Of. În continuarea celor spuse mai devreme, trebuie să vă povestesc întâmplarea cu baba care m-a însoţit pe drumul de la aeroport până în Liverpool.

Să vedeţi, ca să ajung la destinaţie, de obicei iau Wizz-ul până pe Luton şi de acolo un autocar mai departe. Aeroportul ăsta e la nord de Londra, foarte aproape şi destul de low cost, deşi incomparabil cu aerogara Băneasa. Deci, vezi diverşi cu diverse feţe şi apucături, deja nici nu mă mai minunez.

În avion n-am observat-o, dar având în vedere că m-am îmbarcat printre primii (recomand opţiunea extra leg room, te îmbarcă printre primii şi nici nu-i sufli vecinului din faţă în ceafă) şi am dormit tot drumul, nici nu mă mir.

Continuare

Şi după ce-am scris postul ăsta cu profunde remuşcări şi programări de spovedanii la un popă imaginar, judecăţile mele necreştineşti se dovedesc, dacă nu fondate, cel puţin adevărate. Deja am întâlnit nişte români. Care cântă prin centru. Vă povestesc mâine.

Potenţialul rasist zace

De mică, am călătorit. În diverse condiţii, continente şi companii. Mi-aduc aminte când am aterizat pe JFK în New York şi mă holbam realmente

Continuare

De când am plecat de acasă şi până am ajuns la noul “acasă”, am fost ca un suflet în purgatoriu, zbătându-mă între două lumi. Deşi am mai făcut de câteva ori acelaşi traseu (cu avion, autocar, aşteptat alt autocar, întârziat autocar, următorul atuocar), parcă mai lung decât ăsta n-a fost niciunul. N-am putut scoate un cuvânt să vorbesc cu nimeni. Iar în avion şedea un cuplu de bătrânei foarte simpatici, evident dornici de poveşti: când eu am luat revista, au început şi ei să răsfoiască, dacă eu mi-am mutat ceasul, aşa şi ei.. etc. Însă cuvintele aparţin lumilor, sunt coduri pe care trebuie să le cunoşti ca să le foloseşti. Simţirile, în schimb, sunt limbaje universale. Codurile lor sunt în codul nostru genetic parcă. Şi sunt atât “de interne”, încât nu suntem obligaţi a le împărtăşi nici măcar monosilabic. Eu simt cel mai bine grafic şi mă transmit în cuvinte. Iar acum, când ştiu că totul va fi bine, pot apăsa butonul “publish” cu cel mai mare drag. De România noastră, de UK-ul lor, de părinţii, prietenii mei şi …de el.

De ce am plecat din România

Continuare