În contextul agitaţiei referitoare la proiectul de lege “5 zile de consiliere pentru o viaţă chinuită” sau “5 zile de consiliere cât un moment de avort” (despre care au scris Arhi, Vali, Ruxandra, Nihasa, Alex şi Dollo: pe scurt, e vorba că vor ăştia să facă obligatorie o perioadă de 5 zile de gândire înainte de efectuarea unui avort), vreau să vă spun o poveste. E foarte trist că în mileniul 3, în era prezervativului şi a pilulei de a doua zi, noi încă avem astfel de discuţii. Părerea mea contează mai puţin, important e ce simte fiecare femeie. Că bărbaţii sunt oricum nişte martori care se irosesc în observaţii şi analize şi care nu vor putea niciodată înţelege despre ce vorbim, de fapt. Sorry, e un handicap cu care vă naşteţi, deci nu-mi mai veniţi cu expresia “suntem însărcinaţi”, când doar o burtă creşte de crapă, o singură pereche de sâni se umflă şi nici kilogramele nu se împart la doi. Singura lor calitate în toată treaba asta e că se străduiesc să le pese. Deşi, să zicem că şi conştiinţa lor are un mic amestec în asta, că doar e mult mai comod să te împaci cu un gând decât cu un copil căcăcios.

A fost odată, mai demult, în postul unor Paşti trecute. Într-un cabinet medical din centrul unui oraş mic de munte. Doi tineri la prima lor consultaţie. Ea, o copilă subţirică, de clasa a 12a, el un ficior cu brandul lucrat mai mult pe câmp decât la sală. Amândoi dintr-un sat dintr-o apropiere îndepărtată, numai bună cât să fi auzit de medicul ăla, dar să fie şi siguri că au mers ei mai mult decât vorba.

Medicul confirmă o sarcină la ecograf.

Continuare

Lecţii de viaţă, cel puţin eu de asta mă uit.

Văd oameni simpli, complicaţi, mai mult sau mai puţin şcoliţi, văd oameni absurzi şi oameni nerealişti. Văd oameni care se supra-apreciază, ca mine când eram mică şi mi se părea că-s atât de frumoasă. Treaba e că între timp m-am şi făcut.

Văd oameni care cred.

Continuare

Doar eu am nu un dinte, ci mai mulţi împotriva celor care nu plătesc un serviciu furnizat? Doar mie mi se pare că sunt nebuni cei care au pretenţia de a fi respectat un contract? Atâta mă enervează ăştia prea şmecheri pentru a-şi onora semnăturile, ăştia prea buni pentru a se coborî la nivelul de a face o plată, ăştia care au senzaţii, impresii şi prea puţină onoare. Ăştia care dau cu flit strigătelor de dreptate, le tratează cu absenţă, indiferenţă şi aroganţă.

Povestea care-mi trezeşte nişte grave enervări lăuntrice este cea a Laurei Frunză, care a tradus nişte cărţi pentru prea culturalii editurii RAO şi care a primit în schimb, nu bani cum era logic şi firesc, ci

Continuare

De obicei evit filmele de groază, fiindcă îmi

fac un soi de rău intern, pe care nu mi-l pot explica fizic. Sunt o agresiune la spiritul meu.

Înainte de excursia la Amsterdam, care începe în câteva ore, am văzut filmul, apoi am citit cartea. E vorba despre nişte

evrei care în timpul celui de-al doilea război mondial s-au ascuns vreme de 25 de luni de Gestapo într-un pod secret. Fetiţa de 13, Anne Frank, ţine un jurnal despre viaţa lor de acolo. Cum nu aveau voie să tragă apa la WC ziua sau să vorbească sau să se uite pe fereastră,etc. Primeau ajutor de la nişte olandezi (totul se întâmplă în Amsterdam), oameni de mare valoare şi curaj. Dar despre Anne Frank şi toată povestea, mai multe aici.

Filmul acesta, The Whole Story, e cea mai apropiată variantă de jurnal. E foarte impresionant, fiindcă prezintă, în continuarea jurnalului, chinurile lagărelor şi ale oamenilor. Şi nu ştiu dacă din cauză că e filmul prea lung şi te ataşezi de personaje sau fiindcă era actriţa prea drăguţă, dar am plâns cu lacrimi multe şi l-am urât cu cea mai inocentă ură copilărească de care sunt capabilă pe Hitler. M-a impresionat enorm. Apoi,am văzut interviuri cu adevărata Miep Gies şi tatăl Annei, singurul supravieţuitor din familie. A urmat jurnalul, pentru a avea şi perspectiva internă.

Nu ştiu dacă vă recomand să vedeţi filmul. E prea de groază.

Deseară când ajungeţi acasă, luaţi laptopul pe genunchi şi puneţi-vă căşti în urechi. Parcă unele filme nu se împart cu nimeni. Ca ciocolata din reclamă.

Apoi, nu încercaţi să-l înţelegeţi. Nu asta e important. Ci ceea ce simţiţi. Mecanismele prin care se întâmplă lucrurile bune nu trebuie judecate, ci doar acceptate. (Dacă nu se afişază, linkul direct.)

Poţi să-ţi vindeci viaţa

Eu o să caut şi cartea.

Singurul om pe care-l ştiu să-mi fi trimis un document sub format txt, adică în notepad: Alex Mieluş mi-a pus întrebările astea pe vremea când aş fi răspuns cu totul altfel la ele. Între timp, multă apă a curs pe Dâmboviţa, pe Tamisa şi alte curgătorii din acelaşi stadiu de agregare. Inclusiv lacrimi pe obrăjorii mei. Deşi nu toate la vedere.

Un interviu la Alex Mieluş. De fapt, asta voiam să vă spun.