Furând timp și datorându-mi vreme mie. Somn. Plăcere. Unghii făcute și dușuri zilnice. Pipi singură-n baie și treaba mare când îmi vine, nu când ”se poate”. Mamele știu bine că nu e nicio exagerare.
Categoria: cu faţa întoarsă către mine (Pagina 2 din 23)
Și ridic două pahare pentru cei care au un sat adevărat pe care să se bazeze. Un sistem de sprijin, un alt suflet care să sară când este nevoie.
Noi nu avem pe nimeni.
Am intrat pe ușa apartamentului nostru închiriat și n-am simțit. Nimic rău, zic. Niciun strop din groaza pe care o simțeam de câte ori plecam din Sibiu spre aeroport. Spre UK. Spre cabinet și pacienți.
Ține minte câte bifezi:
Fraierică Geamantan, îl știți? E numele meu mic.
Vine Tudor de la școală și îmi spune o super poveste pe care le-a citit-o doamna. L-a impresionat.
Povestea e așa, o redau fix cum a zis-o el:
Nici să trăiesc un război nu credeam vreodată. Sau o pandemie cu oameni încuiați în casă. Deceniul ăsta s-ar putea numi, fără vreo discriminare, Viața bate filmul -varianta Namcrezutvreodată.
