Cum am scăpat cu viață și bucurie, după 5 ani în care am trăit furând și pe datorie

Furând timp și datorându-mi vreme mie. Somn. Plăcere. Unghii făcute și dușuri zilnice. Pipi singură-n baie și treaba mare când îmi vine, nu când ”se poate”. Mamele știu bine că nu e nicio exagerare.

La fel cum organismul uman nu e făcut să trăiască cu aer și să mănânce doar în weekend, nici mintea nu poate funcționa când nu o hrănești regulat cu ce are nevoie.

Odihnă.
Pauze.
Plăcere.
Diversitate.

Mă tot gândesc la tine, că nu ai pe nimeni să te ajute, mi-a zis bunica ridicându-și capul de pe pernă.

I-am luat mâna stângă între palmele mele și i-am spus că nu-i chiar așa rău, fiindcă MĂ AM PE MINE.

Au fost ani întregi în care nu am avut nici măcar atâta. Fiindcă îmi pierdusem mintea, care s-o fi dus la altă stăpână ca o cățea care fuge, de foame. Cățea-cățea mintea mea, dar orice ființă merită hrănită. Odihnită. Liniștită. Distrată. Diversificată. Altfel se sălbăticește și te mușcă. Ori se duce cu sorcova, de se miră lumea că înnebunesc femeile și fug de-acasă.

Țin minte și azi ziua aia.

Victor avea 4 luni și era în marsupi. Afară ar fi trebuit să fie iarnă, iar în corpul meu o iubire de mamă. Atunci am simțit pentru prima oară. Dorința să fug de acasă era în vizită la mine. Șocul a fost mai mare decât dacă aș fi văzut un mort intrând pe ușă, pentru că Fuga asta nu știam că poate fi vie. Tot ce știam era din familia lexicală a doamnei ”Abia Aștept Să Mă Întorc La Tine”. A fost mai degrabă o senzație ca și cum aș fi fost la un extraterestru în farfurie: cina dumneavoastră!

Am mers la psiholog, am făcut terapie, am sunat consultant în alăptare, mi-am făcut analize.

Am luat magneziu și calciu, zinc și supliment de ciocolată. Nimic nu m-a făcut să mă simt mai puțin greșită ca o femeie străină spunându-mi că ȘTIE.  Că a avut un moment când și-a luat copilul în brațe și a vrut să sară pe fereastră.

Pauză de gândire.

Să scriem astfel de lucruri pe bloguri? Să le scriem. Nu pentru femeile fericite, nu pentru cele norocoase. Am și eu zile în care sunt aceste femei pentru câteva minute sau ore.

Să le scriem pentru cele pe care le putem salva de la supradoză de ciocolată.

De la sărit pe fereastră. Să le scriem pentru femeile care nu au nevoie de tratamente cu substanțe complicate, ci de o îmbrățișare. De o altă femeie care să fi trecut pe fundul lacului înainte. Care să-i spună cum e vremea și cam în ce ar fi bine să se îmbrace. Bate vântul, vezi, e normal să simți frigul, pune-ți o căciulă.

Terapia, magneziul și rezultatele la analize sunt parte din schemă, desigur. Nu se înlocuiesc unul pe altul. Dar mai e o componentă esențială pe care nu o găsim la farmacie:

conectarea. Nu la wi fi, ci la o altă inimă de mamă.

Vedeți, noi avem mai multe vieți fiecare: o viață profesională la job, una socială cu prietenii, o viață familială cu soțul și copiii și o viață interioară cu noi și doamna Minte. În viața asta interioară poate fi cu tunete și fulgere, cu spini și frunze tăioase. Sau poate fi cu soare și culori deschise.

Problema acestei vieți interioare e că nu există repere.

Și-atunci tendința e să ne bicium în cuvinte, că doar avem standarde înalte. Suntem niște inteligente. Și perfecționiste. Ne uităm în oglindă și ne zicem, fără virgule, vorbe pe care în veci nu le-am zice nici celei mai mari dușmance. ”Ești o proastă. Ai mâncat ca o vacă. Nu ești în stare de nimic, mă așteptam s-o dai în bară”.

Într-o zi m-am apucat de un exercițiu de recunoștință.

Ce exercițiu ridicol, ăsta e pentru cei care se ocupă de vodoo! Nu e pentru o intelectuală rafinată ca mine. Și am început să mă joc cu copilul, singurul om care nu mă temeam că ar râde de mine. Și am primit niște răspunsuri fabuloase. Cuvinte și observații care au început să-mi aprindă lumina în viața aia interioară. Unde nu prea apăreau curcubee, deși era zilnic ploaie.

Mi-a intrat în vocabular Recunoștința. Ca un banc prima dată. Ca un efort cognitiv să nu mă umfle râsul după fiecare pronunție. După care s-a întâmplat ceva ca un iubit care vine la tine în vizită, întâi își lasă periuța, apoi un schimb de pijamale și peste-un timp te trezești că îi porți numele și doi copii de mână. Cred că m-am măritat cu Recunoștința, nici nu sunt sigură dacă e legală chestia asta!

De unde știi toate lucrurile astea, m-a întrebat bunica. Cu vieți interioare.

Pe vremea noastră, aveam serviciu și casă, nu liste de valori personale. Când ai timp pentru toate?

-Într-o zi mi-am făcut timp, că am fost obligată.
-Ce s-a întâmplat, Doamne iartă-mă?
-Nu mai puteam respira, bunico. Și-am chemat salvarea, că doar nu era să mă las fără luptă.

A ajutat și terapia, doar că dura ani de zile să își facă efectul. Nu trebuie să fii doctor, să știi că sufocarea e urgență majoră, că fiecare minut contează. A ajutat și magneziul, care-a fost, alături de ciocolată, materie primă de reanimare.

Dar ce aș fi vrut să descopăr mai devreme sunt femeile.

Nu manualele de teorie,

nici profesorii magna cum laude,

nu psihologii de nota 10.

Nu perfecțiunile din pozele pe Insta.

Femeile care treceau prin aceleași situații ca mine. Femeile care citeau ca nebunele cărți diferite. Fiecare zicea cu ce a rămas valoros și de pe unde. Cum a schimbat perspectiva într-o seară și, în loc să răcnească, a reușit să-și vadă nevoia, să și-o îngrijească și apoi să se ducă spre copii, bărbat sau vase din chiuvetă și să spele cu drag farfuriile murdare.

Un om viu te inspiră pentru că te molipsește.

Fix cum înveți mai repede o limbă străină trăind în acea țară, molipsindu-te de la oamenii care o vorbesc ca limbă maternă, decât dacă faci cursuri după o carte. Dar nu se compară! Nici măcar nu trebuie să înveți cum se scrie, că, trăind-o, tot se prinde limba aia de tine.

La fel e și cu femeile. Știți, ele au încetat să se adune ca să bârfească și au început să se adune ca să accepte, să vindece, să înflorească. Asta e definiția proiectului meu,  The Sisterhood Society. Și știți ce e și mai tare? Că definiția asta mi-a trimis-o o cititoare de pe Insta.

Ca o dovadă că străina care mi-a spus că ȘTIE avea dreptate.

Femeile știu, nene. Și mai ales femeile care îmi sunt aproape pe conturile astea de social media. Cele mai multe îmi seamănă. Nu la culoarea părului, ci la felul gândurilor. Algoritmul care ne aduce împreună nu se joacă! Multe sunt femei inteligente, citite, care știu deja teoria și au nevoie doar ca atunci când practica nu le iese, cineva să le mângâie pe păr și să le spună că ȘTIE.

O altă femeie care a purtat greul pe umeri și pe brațe. Sau cineva care să le mângâie pe păr și să tacă.

Proaspăt scos de la cuptor, landing page-ul The Sisterhood Society

Înscrierile încep duminica viitoare, fix de azi într-o săptămână. Vor fi deschise doar 24 de ore. După vă mai puteți înscrie la toamnă ori la anul și prețul va fi mai mare, să nu ziceți că n-ați știut. Locurile sunt limitate (efectiv tehnic suntem provocați), plus că vreau să se creeze o energie de grup, cu povești, cărți, filme, pe care nu le vom relua.

Să nu vă gândiți că e o dietă cu început și sfârșit sau vreun program de dezvoltare personală. Eu nu sunt psiholog, ci doar adresa la care te aduni cu prietenele cât timp copiii se joacă în nisip. Sunt tipa care îți deschide ușa, te invită să iei loc, să bei o cafea și te trezești peste 5 minute că au trecut ore povestind cu ea.

Vor fi întâlniri de tip zoom cu noi, cu mine și alți invitați, sunt toate detaliile aici. Lăsați-mi adresa de email doar dacă vreți un reminder când încep. Cei care se înscriu pe lista de așteptare au 2 ore prioritate la înscrieri înainte să anunț public pe blog. Urmăriți și contul de Instagram @sisterhoodbymiruna, contul de șiblondelegândesc va continua cu programul obișnuit.

A fost greu și o să fie bine. De-aș fi știut că vizita mea pe fundul lacului a fost doar ca să aflu cum pot scoate alte femei de acolo! Soluția e întotdeauna: împreună. De câte ori mi-a fost greu și am putut privi înainte, era fiindcă stăteam pe umerii unei femei care m-a ridicat acolo. Hai în Sisterhood, soro.

foto Delia Șimon