Anul în care am citit cel mai mult de când sunt mamă și alte upgrade-uri de viață pe care mi le-am dat în 2023

E anul în care am citit cele mai multe cărți de când sunt mamă, în care m-am îmbogățit cel mai tare, iar aici mă refer și la bani, dar mai ales la oameni.

Știți cum unii învață mai bine citind, alții scriind, unii sunt auditivi, eu cel mai ușor învăț din exemple. Când mama a venit la mine 3 weekenduri consecutive să mă pună pe picioare ca pe un copil mic. Când eu am zis că sunt o proastă și Oana a zis ”să nu mai vorbești așa de prietena mea”. Când Alina mi-a adus un pahar cu apă. Când Andreea mi-a trimis o lasagna cu uber. Când cei 2 metri pătrați în care locuiam mă strângeau de gât, iar Adi a zis ”mutați-vă la noi la noi acasă”.

Trecerile în revistă nu sunt pentru public, indiferent câte veți citi. Sau poate nici nu veți citi, fiindcă nu prea mai scriu oamenii.

Sunt însă retrospective bune, ca să nu mergem ca vitele prin viață, tot înainte, că nu știm diferit.

Măcar să știm de ce. Și până când.

E primul an de când sunt mamă, care a fost despre mine. Ce arogant!

Nu mi-am părăsit familia, doar m-am inclus și pe mine în program.

De luni întregi mă dau cu cremă pe față. De câteva zile, și pe corp.

Am început să port ochelari. Chiar acum tronează o pereche roz la mine pe nas.

Am fost la pilates, dar încă nu suficient de des, cât să mă pot lăuda cu un abonament.

Ieri m-am urcat și pe banda de alergare, am dat pe repeat ”savage daughter” și am dansat vreo 5000 de pași.

Am citit mai multe cărți, poate mai multe și decât în facultate.

Am călătorit, cât să compensez pentru toată pandemia.

Trăiesc în peste 2 metri pătrați. Strigătele copiilor nu-mi mai fac urechile să sângereze. Spațiul contează.

Am un dulap în care încap toată.

Eme vine la noi regulat și ne ajută cu treburile casei. Mă simt în siguranță cu ea în viața noastră.

E anul în care am câștigat două seri pe lună pentru mine. Unii ar putea considera că muncesc la afacerea mea, dar numai cine e acolo știe câtă liniște se poate face. Mamele care nu respiră știu câtă valoare poate avea acest timp într-o inimă de femeie.

Mi-am îmbogățit vocabularul despre intimitate și seps. Niciodată să nu am crezut că le știu pe toate (vă salut de pe o creangă), dar parcă nici chiar așa! 🙂 Și da, fără Sisterhood, nu cred că aș fi ajuns la această etape de educare, fiindcă e mai simplu în grup :)))

Am învățat să spun ”nu am timp pentru asta” și să apreciez lucrurile în care nu merită investit energie.

Am o mie de idei pentru noi proiecte. Le voi pune pe hârtie, să văd ce presupune fiecare și să aleg ce merită și ce îmi place. Ca la matematică. Accept despre mine că nu le pot face pe toate.

Sunt norocoasă cu copiii mei. Aduc haos, dar mai ales organizare. Iar organizarea e o formă de self-love.

Să te culci la ore normale. Să te speli. Să mănânci.

Fără ei aș uita și să mănânc! Iar pasiunea nu e neapărat nutrițională.

M-am maturizat anul ăsta, simt că scot nasul din greutatea aia grea a maternității. Sunt profund recunoscătoare oamenilor care m-au susținut și ajutat, fără să-i uit pe cei care mi-au întors spatele.

Am renunțat la prietenii, în momentul în care am înțeles că nu mai există șanse. Am renunțat la așteptări, în momentul în care m-am ales pe mine înainte de toate.

Familia. Pentru familie, fac orice pe lume. Merg prin foc, prin ploaie, stau trează (wait a minute, asta deja toate mamele fac), nemâncată, nebăută. Pentru familia mea, spăl picioare, zâmbesc și vorbesc 10 minute la telefon despre temperatura din casă. Nu le mai simt ca pe pumni în ficat, ci ca pe priorități pe care le aleg și gata.

Am învățat și să pun limite sănătoase în relații unde mi-aș dori să ofer totul, doar că totul nu există decât în povești. Să accept asta e parte din maturizare. Să mă duc în viitor și să mă uit de acolo la noi.

Crăciunul trecut am crezut c-o pierdem pe bunica. Am mai câștigat un an, sper să-l fi folosit în cel mai înțelept mod. În ianuarie 2023 mâncam prăjituri făcute de ea și credeam că-s ultimele pe care vreodată le voi mânca. Din fericire, am plâns degeaba, dar am prețuit tot ce pe urmă a venit. Simt că suntem în niște prelungiri de aur.

E anul în care l-am cunoscut mai bine pe tata. Îmi place mult tipul ăsta în feluri așa fundamentale. Înțeleg motivele pentru care ai mei s-au ales, potriveala lor are niște legi de bază care nu puteau fi altfel decât împlinite pe pământ. Putea ieși din ei ceva mai bun decât mine, dar să nu ne vadă Oana că iar mă ceartă de cum vorbesc despre prietena ei 🙂

Și sunt așa mândră de mama. I-am oferit un glob cu Sisterhood în noiembrie. A zis că nu se aștepta. Cum adică? Ea e principala femeie care m-a învățat, e primul izvor de iubire. S-a și înscris pe un an în Sisterhood la lansare și m-a lăsat mască. A zis că ea a fost la fiecare serbare, nu putea lipsi fix acum de la petrecerea cea mare! 🙂 Viața ne-a dat o mică lecție anul ăsta, care putea să fie mare. Eu simt norocul de a fi fost doar atât. Sper că-l simte și ea totuși.

Ați văzut cum am început cu straturile exterioare și, pe măsură ce am continuat, am ajuns la interior, la maiou, aproape de inimă, acolo?

Mi-am cunoscut și soțul mai bine, am construit împreună o casă și faptul că nu ne-am certat i se datorează în întregime. A avut dreptate băiatul ăsta, să aibă încredere în mine mai mare decât am avut eu însămi în multe momente. A văzut el ce nu vedeam singură. N-a fugit în perioadele grele. Ca să rămână în perioadele bune. Ce noroc să ai un om din ăsta aproape, care să te enerveze și pe urmăî să îți dea motoare. Într-o zi m-a enervat așa de tare, că mi-am făcut la pilates programare 🙂

Tudor știe să scrie și să citească. Și-a căutat numele pe internet și cred că e mândru de părinții lui. Tot vrea să-l postez pe blog cu fața 🙂 A învățat singur tabla înmulțirii. E cel mai organizat și responsabil om pe care-l cunosc. I-aș încredința toată viața mea. Știu sigur că nu e altul mai de încredere să aibă grijă de ea. Bine, îi încredințez Broscuțul meu, deci să facă bine să aibă grijă de el! 🙂

Cineva la școală l-a întrebat dacă știe cât e de norocos. Zice că știe. Are simțul umorului și a citit până acum, cât n-am citit eu și taică-său împreună la vârsta lui. Încă își dorește să petreacă timp cu mine, sper să-l mai țină vreo sută de ani treaba asta. Liniște, sunt genul ĂLA de mamă 🙂

Victor nu mai e mic, dar nici nu mă grăbesc să fie mare. I se potrivesc șosetele lui frate-său în picioare. Nu l-am mai putut lua în brațe prea mult, dar încă mă lasă să-l pup. Are tot mai puține momente când e pufos și moale, aproape că profit de momentele în care plânge lipit de mine. Când îl iau de la grădiniță, se uită, de la un-metru-fără al lui, drept în ochii mei și-mi zice șoptit, de parcă aș avea urechile cusute la genunchi: ”mi-a fost dor de tine!” Uneori mă ia în brațe cu mânuțele care nu-i ajung de o îmbrățișare întreagă, mă avertizează că o să strângă tare și-mi zice că mă iubește cel mai tare. Fără să-l întrebe nimeni. Victor, când mai crește, o să aibă vraja mării antrenată bine.

Cred că scriu de pe celălalt mal al maternității, preiteni. Simt că am scos nasul un pic la suprfață. Nu sunt toate zilele ușoare, sau am învățat să-mi bag picioarele și să le-mbrățișez pe cele grele.

Ieri s-a mieunat unul dintre copii, eu ieșeam de la subsol și mi s-a părut că gângurește un bebeluș după mine. Mi s-au umplut sânii de lapte. E ceva incontrolabil așa. Sigur că nu mi s-a umplut nimic, dar parcă ar fi vrut. Undeva, se secreta un Bine.

Peace and love, fiți blânzi unii cu alții, dar mai ales cu voi înșivă, de acolo începe lumea să fie un loc mai bun pentru toți oamenii.

foto Delia Simon