Să scriu ceva de Doamne-ajută, dar azi frazele nu vor să se lege. Parcă nu mai am atâtea rânduri printre care să strecor doruri şi nici atâta seninătate, în care să mi le îmbrac.
Şi mai am multă treabă. Însă azi, gândurile mele nu îmi aparţin. Le-am trimis să mă aştepte într-un mâine şi, până vin, să-mi înflorească zile şi să îmi semene cireşi. Să-mi ţină primăvara vie, pe el – al meu, şi pe-acel dor – cât mai departe.
Într-o zi, am să vă spun o poveste. O poveste fără sfârşit…
[… Azi n-am făcut nimic. În dulcele stil clasic al studentului în vacanţă. M-am trezit târziu şi am deschis geamul înaintea calculatorului (nu întotdeauna se întâmplă aşa). N-am băut cafea ca să mi se facă iar somn, am mers desculţă pe gresie şi n-am ieşit din pijama. Mi-am aranjat căsuţa în fiecare colţ, cu un fel de răbdare de care ştiu că îmi va fi dor. Şi am refuzat să ies afară, de parcă statul ăsta mi-ar ajunge tot anul. De parcă mi-ar odihni tâmplele atunci când vor cădea între palme. De parcă mi-ar alina durerile atunci când picioarele-mi vor obosi. Seara, am spus poveşti de fete, am mâncat fără tacâmuri şi-am abuzat de prăjituri. Mereu va exista o anumită complicitate cu cine ţi-a văzut chiloţii pe sfoară. Dar nu datorită chiloţilor, nici măcar a nopţilor sub acelaşi acoperiş, ci a prăjiturilor! Şi cutiilor chipeşe de iaurt… (asta e complicitate de grad maxim, nu pot divulga explicaţia) …]
Azi a fost ultima bucată de copilărie. De luni începe o nouă eră. Nu o nouă viaţă, că din astea am mai început vreo câteva. Pe care le sfârşeam în alte “de luni” şi deschideam încă un cerc. Cine e dependent de ciocolată ştie ce vorbesc. Iar suma viciilor fiind constantă, dulcele urmează să-l extrag din altceva. Dulcele oricărei vieţi aş alege să o trăiesc. În definitiv, despre asta e vorba.
În fiecare dimineaţă, mă voi trezi putând alege cine vreau să fiu. Şi chiar dacă eu ştiu demult, încă îmi place să mă joc. De-acum, de-a oamenii mari.
Fiţi atenţi la versuri. Şi nu vă luaţi niciodată prea în serios. Ăsta e un viciu dobândit.
“Your mind will take you far/ The rest is just your heart/ You’ll find your fate is all your own creation”
(Mintea te va duce departe/ Restul e doar inima ta/ Vei descoperi că soarta e toată propria-ţi creaţie)
—————————–
Şi, fiindcă visele chiar devin realitate şi până şi tata a început să citească blogul (!!!), vă invit să comentaţi în citate inspiraţionale (chiar din clip, dacă vreţi). Dar de preferat, în româneşte. Că el nu ştie engleză 🙂 Să facem o bombă energetică de motivaţie şi inspiraţie! Eu am început, voi continuaţi. Şi ţineţi minte…
Dorul de casă stă latent în colţuri de suflet, până te întorci să îţi aduci aminte cât de bine îţi e aici. Iar atunci se întâmplă să domoleşti şi alte doruri, pe care nici nu ţi le bănuiai.
Ultima dată când am ajuns acasă în Bucureşti, casa mă aştepta goală. Ştiţi cât pustiu poate fi într-o cameră unde toate au rămas aşa cum le-ai lăsat? Dar, de astfel de momente ai nevoie, ca să înzeceşti puterea unor îmbrăţişări nerăbdătoare, în poartă, până nici bagajele nu le-ai lăsat din mână.
Mama m-a aşteptat cu camera plină de lalele, ca demult. Şi tata, cu mărţişorul, pe care nu am fost aici ca să-l primesc. Şi chiar dacă nu mai e martie, eu o să îl port cu drag, fiindcă gesturile frumoase nu au calendare.
În Sibiu e primăvară adevărată, cu frig de dimineaţă şi căldură în casă. Cu lalele la micul-dejun şi gânduri bune. Cu RTL la televizor (ce dor mi-era de foşnetul germanei!) şi copii care se întorc acasă. Îi aşteptăm pe toţi să vină.
Să vă aducă Iepuraşul tot ce vă doriţi, doar amintiţi-vă să-i cereţi! Şi rugăciunile sunt o formă de programare neurolingvistică 😉
Iar eu mă bucur mai ceva decât atunci când eram mică de aceste Paşti acasă, cu ouă roşii şi ai mei la masă. Deschideţi porţile şi lăsaţi să intre Lumina. Şi toate urmele de întuneric vor dispărea.
E cel mai adevărat lucru pe care mi l-a spus cineva în ultima vreme. Şi mi-a trezit dorinţa de a arde şi dorul de foc.
Altcineva îmi spunea că niciodată nu o să îţi poţi atinge maximul de randament, dacă îţi lipseşte ceva.
Acum ştiu ce îmi lipseşte.
Aerul…
Toată ziua.
Am avut un extraordinar sentiment că mare parte din ceea ce sunt datorez celor care mă iubesc. Şi am făcut în capul meu un soi de analiză cronologică a unor evenimente atât de frumoase, care nu mi s-ar fi putut întâmpla niciodată, dacă nu ar fi fost oamenii din spatele lor.
Nu se poate constitui vreun fel de top, fiindcă fiecare element se asortează la o circumstanţă, la un moment, fără a se putea compara parametri de efort, fie el fizic sau financiar. Ştiţi, unele bucurii ţi se nasc din cea mai împrăştiată cenuşă, doar fiindcă îţi dai seama că există cineva acolo dispus să o adune. Am întâlnit oameni bucuroşi să o strângă pe a mea, fără măcar să înţeleagă ceea ce fac. Iar atunci eforturi mici se transformă în gesturi măreţe.
Într-o zi ca asta, te simţi prea norocos pentru cât de mic eşti, pentru cât de puţine ştii şi cât de puţine faci. Binecuvântat, că cele mai arzătoare probleme pe ordinea zilei sunt nămeţii de afară şi băiatul care nu te sună. Şi-apoi te sperii şi începi să îţi doreşti să rămână telefoanele mute şi nămeţii înalţi, ca nu cumva, dispărând din peisaj, să lase loc altor probleme…
Declarăm sezonul gurilor ochiilor, ei fiind cele mai îndrăgite părţi ale noastre. Mă încadrez şi eu în oala majorităţii, deci no comment.
Tare mă bucur că toţi le îngrijim, cu toate că, în ritmul ăsta, o să-mi pară rău că m-am apucat de stomatologie! Cu obiectul muncii curat, îngrijit şi atât de iubit, blondele or să moară de foame..
În aceeaşi ordine de idei, din acele zone prea puţin băgate în seamă, haideţi să alegem una pe care s-o iubim necondiţionat. Din momentul ăsta.
Eu îmi aleg burtica. Dumneavoastră?
