Trăiesc.
Realitatea Clujului are întotdeauna un efect de lifting de moral pentru mine. Chiar dacă Sibiul, cu toţi ai lui, mi s-a cuibărit în suflet şi în vise.
Căci am intrat în inerţia cotidianului. Mi-am pus durerile în cui şi mi-am înăbuşit oftatul.
Şi mi-am târât paşii pe uliţele bătute de ploaie. E o vreme căcăcioasă. Nici asta nu mă ajută vreun pic.
A fost prima zi din post. Nu sunt neapărat cea mai bisericoasă persoană, chiar dacă fereastra mea se deschide spre capelă. Nu cred că în asta stă credinţa omului. Nu în fuste lungi şi genunchi juliţi, nici în baticuri pe cap sau acatiste nesfârşite. Nu pot să spun de câte ori picoruşele mele au trecut pragul bisericii de peste drum. Şi, credeţi-mă, nu din modestie.
Nu fac propriile mele reguli, dar îmi port credinţa după convingeri raportate la interiorul meu. Pentru că am înţeles că Regulile au fost înfiinţate tot de oameni, în alte timpuri, din varii motive. Şi pentru că am înţeles că Biserica e cea mai mare putere a lumii, fiind singura care are acces nelimitat la mintea maselor. Şi multe alte lucruri nici nu vreau să le înţeleg, mă opresc la a le intui, traduce si percepe în limbajul meu propriu. Atâta timp cât ceva funcţionează ca pozitiv, nu mă interesează să-i cunosc mecanismul.
Ştiu că Dumnezeu există, asta nu mai e demult o discuţie pentru mine. Dumnezeu ca divinitate, ca energie, ca forţă. Nu dezvolt, pur şi simplu ştiu.
Şi mai ştiu că azi, pentru prima dată în multă vreme, paşii mi-au fost reorientaţi înainte de a ma urca în maşină. Am aprins 4 lumânări. Şi am spus o rugăciune. Nici nu mai ştiam cum se face.
Le-am aşezat în formă de cruce şi le-am urmărit lumina.
Câtă linişte în flacăra unei lumânări!
Dar nu asta voiam să vă spun. Ci, să nu înţelegem postul ăsta ca interdicţie de la carne şi ouă. Toate felurile de ouă. Să nu mergem de 3 ori pe săptămână la biserică, pentru că aşa “trebe”. Dacă aşa simţim, e ok să mergem zilnic.
Să nu adăugam un stres în plus pe listă din cauză că iubita refuză amorul în aşternuturi. Eu cred că iubirea însăşi are ceva dumnezeiesc, iar ceva dumnezeiesc nu poate fi păcat.
Dar asta nu stabilesc eu.
În schimb, putem folosi perioada asta. S-o facem un prilej.
Să începem ziua fără înjurături către deşteptător. (ştiu, uneori, poate şi le merită…) Să zâmbim fără motiv portarului de la cămin. Să salutăm un coleg marginalizat. Nici nu ne imaginăm bucuria pricinuită. Am avut colegi, care erau bucuroşi să fie sclavi. Doar pentru a fi sclavii cuiva.
Să nu ne mai plângem înainte de ora 12. (râde ciob de oală spartă, ştiu!)
Să ne savurăm cafeaua în linişte. Fără radio, TV ori email. Cafeaua merge cel mai bine cu o prietenă. Dacă nu putem face rost de una, ne rămânem noi înşine. Mintea are mare nevoie de pauze recreaţionale. Asta nu e bullshit. În ziua de astăzi, mintea noastră primeşte informaţii într-un ritm halucinant. Unii nici pe WC nu iau o pauză.
Să mergem în pas vioi si să ne jucăm prosteşte cu pruncii. Să ne sunăm şi bunicii din când în când. Chiar dacă nu sunt ei cei care au uitat să încarce cardul.
Să adormim într-o cameră aerisită, nu în sonorul buletinului de ştiri. Să închidem ochii, cu gândul la ce frumos vom visa. Şi nu la cât de devreme ne vom trezi.
Să ne reinventăm mai optimişti, mai coloraţi şi mai iubitori.
Am ajuns la o concluzie.
Să iubesc mai mult eu pe celălalt decât celălalt pe mine. Să se reverse iubirea din fiecare por, cu fiecare respiraţie. (sper că aţi sesizat ghilimelele la “celălalt”). Pentru că atunci vibraţia se amplifică. Si se transformă. Şi umple cu bucurie.
Postul nu e prilej de suferinţă, e vremea deşteptării. Măcar câteva ceasuri…
