Categoria: cu degetele pe taste (Pagina 59 din 70)

V-aş povesti atâtea lucruri…

Ca atunci când el doarme şi eu i-aş spune despre noi. Ca atunci când are tata dreptate, dar n-aş recunoaşte nici cu slujbe. Ca atunci când tipare se aplică, de parcă am fi pioni fără suflet.

Să nu credeţi că există oameni fericiţi.  Arătaţi cu degetul către cineva pe care-l credeţi fericit, apropiaţi-vă şi vă veţi dori să fi rămas departe.
Însă există oameni înţelepţi, care nu se tem de fericirea altora. Şi care nici n-o cercetează.

Îmi dau seama că nu mă ştiu “vinde”. Iar asta mi se trage dintr-o groaznică lene. E mult mai simplu să fiu eu. Dar o astfel de hărnicie sper sincer să nu mă apuce curând. Fiindcă şi aşa sunt obosită.

Nu citiţi printre rânduri, ştiţi bine ce vreau să zic. Şi chiar mă duc să mă culc.

Dar v-aş mai spune că azi, mai mult ca alte dăţi, mă bucur că existaţi şi că am în fiecare zi unde mă întoarce. La dv pe monitoare. O noapte frumoasă s-aveţi.

Continuare

Ce culoare om avea pe dinăuntru?

dacă orice corp reflectă lumina şi lumina lui naşte culori.

Că sângele are culoare am ştiut înainte să învăţ asta.

Înseamnă că avem lumină în interior. Fiindcă nu îmi pot imagina c-am fi plini de întuneric.

——————-

Universul văzut din interior este lumină; universul văzut din exterior, cu ajutorul percepţiei spirituale, este gândire.

Rudolf Steiner

Mi-e dor să se râdă de mine

Dacă ei râd, tu eşti pe drumul cel bun.

Dacă se râde de tine când faci ceva, înseamnă eşti atât de hotărât, încât poţi deveni absurd în determinarea ta. Dar unele  mari descoperiri au fost  mai întâi nişte pure bazaconii. Lasă-i să râdă.

Dacă se râde, înseamnă că tu eşti convins. Şi doar din mâinile celor convinşi ies lucruri. Din gurile care râd se nasc doar hohote şi goluri. Lasă-i şi vezi-ţi de treabă.

Dacă se râde, înseamnă că se teme. Doreşte-ţi să se râdă. Puţini vor fi cei care se vor bucura de reuşita ta. Fără să fi râs mai înainte.

Vedeţi, de asta mi-e dor.

Nu vreau să fac liste, dar încerc să fac diferenţe

Repetându-ne că suntem nişte păcătoşi, ne condamnăm la a fi unii. Ştiam că nu e bine să îi spui pruncului că e un copil rău, fiindcă astfel îl sugestionezi, dar nu am făcut niciodată analogia cu păcătoşenia. Nu încurajez pe nimeni să se închipuie infailibil, ferească Sfântu’, dar încurajez iradierea “păcatului” din limbaj. La nivel de cuvânt. Căci la nivel de simţire, din momentul în care l-am născut, nu mai e chip să-l renegăm. Ca o mamă pe copilul din flori. (Exemplul nu poate fi transpus cu bărbaţi, fiindcă dintre posibilii taţi care-l reneagă, cei mai mulţi nici nu se înşeală. Doar unul pică de fraier. La testul de paternitate. )

Desigur, există Păcate. Păcate mari.

Şi mai există greşeli.

Şi-apoi e felul cum te raportezi la ele.

  • nu cred că vreun fel de contracepţie este un păcat. Tocmai fiindcă ne-a fost lăsată puterea chibzuinţei, s-a inventat şi prezervativul. Şi nu trebuie şcoli înalte ca să îl ştii folosi!
  • la fel, nu cred că sexul premarital e un păcat. Poate fi o greşeală. Poate fi mai multe greşeli. Poate fi aceeaşi greşeală repetată de mai multe ori. Combinări de câte vrei luate de câte ori poţi. Că sexul fără simţire mi se pare pervers, am mai spus-o. Astfel, în context, susţin cele de mai sus până în pânzele albe. Fiindcă nu cred că iubirea poate condamna iubirea. Dimpotrivă, o binecuvântează. Uneori prin preot, dar întotdeauna prin însăşi natura ei. Şi alteori, prin ambele. Îi compătimesc sincer pe cei care se îndoiesc de asta. Fiindcă nu se pot bucura de iubrea lor.
  • nu cred că există vreo formă de iubire păcătoasă, atâta vreme, cât ea nu face rău. Chiar dacă principiul atracţiei nu lasă niciodată loc aceloraşi semne, nu cred într-un păcat al homosexualităţii. Fiindcă nu cred că iubirea se supune vreunor principii. Dar sunt convinsă că e păcat să ucizi. Indiferent de orientarea sexuală sau prenumele din buletin. Ştiu, n-are nici o legătură. Tocmai asta voiam să subliniez.

Să nu ne alegem muzicienii după ce cântă sub duş şi nici poeţii, după trupurile pe care le duc la culcare. Şi să nu ne îndepărtăm prietenii pentru felul în care simt.

O duminică senină să aveţi.

Absenţă motivată

de 39,5 motive.


Febră din asta n-am mai avut de când eram mică şi-am făcut insolaţie la Ocna. Dar eu am crezut că e de la Bonibon, fiindcă ingurgitasem o cantitate peste limita legală stabilită de mama. De atunci, să nu mai aud de Bonibon. Şi nici fan Ocna nu am prea rămas.

A, şi ştiţi ceaiul ăla cu scorţişoară, după care eram înnebunită, de mi-a îngălbenit dinţii şi-am încercat să-l beau cu paiul?! … Eah, ceaiul e noul Bonibon. Chiar dacă singurul lor lucru în comun e faptul că m-am îngreţoşat iremediabil.

p.s. Dacă am vorbit prostii zilele astea, să nu credeţi nimic din ce am zis 😉

sursa

Bine v-am regăsit?

Eu am ajuns acasă, dar încă nu am deschis bine ochii. Fiindcă acolo de unde vin erau stropi de fericire, care se usucă-n vântul pleoapelor clipinde. Nu ştiu ce dovleci minunaţi se pot coace în abur de ianuarie, dar nici nu vreau să-mi povestiţi. Mai lăsaţi-mi vremea asta…

Oricum, ceasul ticăie. Îmi înfund pumnii în urechi şi-mi strâng sprâncenele pe ochi, dar tic-tac-ul aleargă fără noi. Şi dovlecii tot or să apară.

Mai rămân de declarat obiectele pierdute şi prinţesele neidentificate . La mulţi ani! 🙂

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 117 queries in 0.617 s