Cred că era cândva zilele trecute, când mă plângeam pe Twitter, că cineva din imediata mea apropiere m-a certat zdravăn, ca pe-un copil de grădiniţă dintr-o cauză pe care nu o puteam nicicum combate. Bine, n-aş fi recunoscut asta niciodată. Decât în gând şi pe Twitter… A scrie adevăratele sentimente în reţele sociale în loc de a le spune celui care ar merita vrea să le audă te face uneori să te simţi un pic mai puţin vinovat. Nu-i aşa?
Categoria: cu degetele pe taste (Pagina 54 din 70)
Nu e în legătură cu numele autorului, nici cu sufletul copilei, ci cu prima şi ultima buruiană primită la a treia întâlnire. A expirat rangul de “ultima”, fiindcă băiatul din poveste tocmai s-a prezentat joi seara la uşa mea cu un bogat buchet de trandafiri mici, plouaţi şi portocalii. Era prea târziu pentru a schimba textul, ziarul era deja în tipografie.
Deşi e semn că el nu mai economiseşte şi că-mi iau gândul de la diamante (cine a citit ştie de ce), a fost una dintre cele mai frumoase surprize. Fără nici o ocazie specială.
Florile încă stau pe măsuţa noastră din living şi umplu casa de mirosul ăla a lui “nimic nu-i imposibil”, îl ştiţi?
LATER EDIT: Aici linkul către articol.
Adevărul de weekend este prima publicaţie românească, ce mă invită să semnez un articol în paginile sale. Fapt pentru care, weekend-ul acesta, veţi găsi, la rubrica “Dragoste modernă”,
Ultima mea relaţie la distanţă
povestită de la început până la sfârşit, printr-un episod reprezentativ de pe parcursul ei.
Cu această ocazie, l-am cunoscut pe Horia Ghibuţiu, redactor-şef al ziarului, un tip care
Mi-e mai dor de blogul meu decat voi putea intelege vreodata. Sunt bine aterizata in tinuturile Majestatii Sale, doar inca putin cu capul in nori. Sper sa si raman acolo.
Gasesc maine un fir de internet, ca sa nu intru in vibratii. Auziti, ce poti face cu un calculator, cand nu are acces la net? Dar cu doua?! :p
Statul acasă e bun în doze limitate şi intermitente. După o anumită vârstă şi experienţă de cămin, studenţie şi prânz din conservă, omul ajunge să-şi încarce bateriile pe sistem repede-nainte. Adică, nu mai ai nevoie de 3 luni de vacanţă acasă ca să te refaci după un semestru cu lecţii pe ciornă, ci eventual de-un weekend, numai bun cât să-ţi alimenteze imaginaţia despre idealurile din satul tău natal. Pe care nu le-apreciai când erai acasă, ca atunci când faci poză de prea aproape la ceva şi iese tot o ceaţă.
Sibiul e capitala bunelor maniere, scrie asta peste tot, cred că şi pe strada mea parcă. E oraşul unde se dă Bună ziua şi se spune Mulţumesc. Doar că atât de încet se dă şi se spune, că zău dac-am auzit astăzi ceva. M-am întâlnit în Sibiu cu nişte cunoştinţe vechi şi îndepărtate, genul de feţe auxiliare pe la mesele din club sau ajutoare de prieteni ai prietenilor. Genul cu care precis am stat măcar o dată la masă, poate am făcut şi un Revelion împreună. El băiat, eu blondă. Că, de asta, după ce s-a holbat silenţios o vreme, l-am salutat politicos. Silenţios e greşit, că asta tot presupune un sunet. Măcar ceva… Sau na, poate n-am auzit eu. De asta ziceam: să dea mai tare. Cică există un buton pe undeva.
Nu înţeleg de ce oamenilor le e atât de greu să deschidă gura şi să salute. Apăi să răspundă la salut! Ştiţi că îmi iubesc Sibiul, dar locuitorii lui sunt uneori mai înţepaţi decât mă duce mintea mea, cea stricată vreo 3 ani în Bucureşti…
Apoi am înţeles: în 2007, am fost o adevărată capitală europeană. Într-o zi, vom fi cu adevărat capitala bunelor maniere. Ne pregătim intens pentru asta! Să vedeţi, scrie şi pe strada mea…
… Şi nu, nu vă faceţi griji. De mâine reintru în normal. T-A-S-T-E să fie pentru toată lumea!
a, b, c, d, e…
