Într-un fel, blogul e un forum dus la următorul nivel. Al narcisismului şi al cultului personalităţii, dacă mă întrebi pe mine. Şi chiar dacă nu mă întrebi, eu tot o să zic, pentru că-s la mine pe blog. Singura ta libertate de aici e să nu citeşti. Să faci click pe X şi să mă înjuri în gând. Orice alte pretenţii au nevoie de aprobarea mea.
Ok, sunt unii mai curajoşi (ca să nu zic mai blegi, aşa ca mine, care nu se iau de alţii şi care-s copii cuminţi, pe româneşte), care lasă libertate totală la comentarii şi nu cenzurează nimic. Şi mai este unul care din înjurături a făcut carieră. Lucru pentru care blogul lui se laudă cu (cât?) câteva mii -zice el- de capete pe zi. Şi nu numai capete plecate, că aici e şmecheria.
Haideţi să nu judecăm omul dacă-şi pune pe blog 10 poze făcute cu telefonul, cu moaca lui în oglindă. Nu ne obligă nimeni să ne uităm la ele. Şi, în fond, fiecare are motivele lui pentru care şi-a făcut blog. Haideţi să ne gândim înainte de a posta un comentariu că ăla care-l citeşte poate s-a trezit cu faţa la cearşaf. E ca şi când te duci în vizită la cineva acasă, chiar dacă ştii că omul e ocupat. Poate-o are pe soacră-sa pe cap, poate e în deadline sau poate nu te-a invitat. Dar nu, tu tot pe-a ta o ţii, vrei să-i faci pagubă la cafea şi hârtie igienică! Cam aşa e şi cu comentariile neaprobate.
Daniel, îţi înţeleg supărarea, însă libertatea pe blog e a ăluia să nu-ţi aprobe comentariul. Fii sigur că l-a citit şi mulţumeşte-te cu asta. Libertatea ta e să-l faci de cacao pe twitter, pe facebook, pe blogul tău şi oriunde altundeva te mai pricepi. Dar nu la el acasă.
Cum fac eu? Foarte rar am cenzurat comentarii. Unul din motive e că cei care m-au înjurat au făcut-o de obicei cu stil şi rafinament. Vulgarităţi nu primesc. Şi nici jigniri între cei care comentează. În general, îmi plac “discuţiile”, fiindcă acolo stă parte din farmecul blogului. Prima dată când comentează cineva pe blog, respectivele vorbe intră-n moderare. E ca o primă întâlnire, la care verifici omul că nu e vreun robot ori vreun retardat, că are limbaj articulat şi deget opozabil. Inclusiv tentativele de spam, pe cele care semnează “bruneteleseoftică.ro”, le aprob într-o primă fază, doar pentru a le bate public obrazul. De obicei, lumea se prinde şi nu insită. Dada, chiar şi brunetele 🙂
De ce se întâmplă nemulţumirea? Fiindcă atunci când eşti amic cu cineva (respectiv îi citeşti blogul), ai senzaţia (greşită, de altfel) că îţi permiţi nişte chestii. Gen cafeaua neanunţată şi comentariile aprobate. Fals. Însă blogul induce omul într-o eroare de percepţie şi anume, aceea că-l cunoaşte pe cel care scrie şi că, dacă-i citeşte blogul, are nişte drepturi. Părerile cititorilor nu sunt responsabilitatea bloggerului. Nu vreau să sune arogant, dar la mine-acasă stau şi-n chiloţi dacă vreau, chiar dacă majoritatea se poartă îmbrăcată.
