Mi-a spus cineva de curând. Asta, în contextul în care, e greu să faci un copil, să îl crești, să îi oferi o educație, niște haine curate și o mâncare decentă de trei ori pe zi. Normal că e și foarte frumos, că pe fiecare silabă pe care o scoate copilul o simți ca pe o victorie personală. Asta, desigur, până începe să spună ”nu vreau” și s-a dus tot feng shui-ul.
Ca să fie fericite.
Aș îndrăzni să enumăr anumite mărci de genți și de pantofi (căci mă pricep la visat destul de bine și nici nu cred că e vreuna dintre noi nebună să se simtă ofensată când primește o pereche de Hardot), dar nu despre asta e vorba în fericire.
Nu e despre flori, bijuterii sau bombonae.
Mi-a scris cineva pe facebook chestia asta: că atunci când îi spunem copilului că Moș Crăciun există, îl învățăm să mintă.
Și am stat să mă gândesc, mult m-am gândit ce să-i răspund doamnei.
I feel old. În parc, niște băieți de vreo 10 ani, pe care îi tot văd, singuri, habar n-am dacă sunt aici după școală sau în loc de școală, însă discuțiile lor sunt fascinante de fiecare dată. De obicei, înțeleg cam 40% din ceea ce vorbesc ei și nu din cauză că nu aș auzi bine. Urechile mele funcționează perfect.
Un bucătar însurat cu o stomatoloagă. Ați mai întâlnit? Ce combinație ciudată, aproape am gândit imediat ce mi-a spus cu ce se ocupă soția lui. Oare despre ce vorbesc acasă? Cum s-or fi cunoscut? Precis el a agățat-o în vreun club sinistru, altfel nu îmi explic.
