Mulți fac copii ca să nu fie singuri la bătrânețe și, la bătrânețe, tot singuri ajung

copii parinti singuri batranete miruna ioani

Mi-a spus cineva de curând. Asta, în contextul în care, e greu să faci un copil, să îl crești, să îi oferi o educație, niște haine curate și o mâncare decentă de trei ori pe zi. Normal că e și foarte frumos, că pe fiecare silabă pe care o scoate copilul o simți ca pe o victorie personală. Asta, desigur, până începe să spună ”nu vreau” și s-a dus tot feng shui-ul.

Dar problema adevărată nu stă aici. Toți părinții se confruntă cu dece-uri, cu nuvreau-uri, cu tantrum-uri și crize adolescentine. Problema reală e atunci când au crescut copiii aceștia doar ca să fugă cât văd cu ochii, mâncând pământul, cât mai departe de părinții lor. Doar ca să muncească precum sclavii, ca să aibă cu ce să-și plătească terapia, hipnoza, acupunctura și diverse alte metode prin care să reușească să-și ierte părinții și să-și vindece traumele din copilărie.

De ce rămân părinții singuri la bătrânețe:

fiindcă și-au lăsat copiii să fie crescuți de bunici (nu judec, doar constat)

fiindcă i-au pedepsit

și bătut

fiindcă nu le-au spus niciodată teiubesc

fiindcă nu le-au spus decât ce să facă (să ia note mari), ce să nu facă (să nu fumeze)

fiindcă i-au iubit în felul lor, nu în felul în care aveau copiii nevoie să o simtă.

 

Nu există părinți perfecți, să nu ne îmbătăm cu asta. Dar, totuși, există părinți nepărăsiți de copii la maturitate, deși puțini. Nu sunt mulți cei care își telefonează o dată pe săptămână, preț de întrebarea cefaci, maitrăiești. La care nimeni nu așteaptă răspuns cum se cuvine. La care nimeni nu are timp să asculte cu adevărat.

Oare părinții aceștia, cărora nu le deschide nimeni ușa sufletului la bătrânețe, de câte ori au bătut la poarta inimii copiilor lor, în tinerețe. Aici nu e vorba de mâncare, note bune, haine curate. Aici e vorba de ceva mult mai important.

 

Știți de ce mulți Oameni sunt singuri la bătrânețe? Fiindcă alți Oameni au fost singuri de când au venit pe pământ.

Articolul anterior

Ce-și doresc femeile după ce devin mame, de la bărbații lor

Articolul următor

Mesaj de la doi medici rezidenți: Copiii noștri au nevoie de ajutor!

55 Comentarii

  1. dia

    Nu neaparat. O mare parte din generația noastră a fost crescută de sau cu ajutorul bunicilor, cu pedepse/bătăi. Mulți din prietenii/cunoștințele mele ajung sa sufere mai ales când au ei copii la rândul lor dar absolut toți la care ma gândesc acum își caută părinții, ii ajuta etc. Și am un repertoriu întreg de cazuri unele extrem de apropriate/din familie.

    4+

    • E o diferență foarte mare între a fi crescut chiar și cu niște părinți imperfecți, dar de suflet și de a fi crescut…de timpul care a trecut.
      În fine, mă bucur că știi tu mulți oameni fericiți. Și eu știu câțiva care n-au fost singuri de sărbători. Dar știu mult mai mulți părinți ca cei despre care vorbesc mai sus. Se adeverește zicala: cum îți așterni, așa dormi.

      6+

      • dia

        Nu am zis ca sunt neaparat fericiti și nu văd golurile din copilaria lor… dar își caută părinții…

        4+

        • Ce să zic, orice telefon e mai bun decât niciun telefon. Deși, dacă aș fi eu, aș vrea o conversație de suflet, nu de ”ce mai faci”.

          2+

          • dia

            Oricând se poate mai bine. Asta încercam și eu și soțul meu in educarea băiețelului nostru…

            0

  2. Ioana

    Eu vad la sotul meu cat de putin isi cauta parintii. Nu exista o problema, nu sunt certati, doar nu prea vorbesc. Poate asa sunt barbatii. Dar eu vorbesc mai mult cu soacra-mea decat vorbeste el.

    0

    • hahaha, norocoaso :)))

      1+

    • Claudia

      Identic și la mine. Dacă nu îi zic eu “hai și pe la ai tăi, că tot suntem în oraș (a se citi orașul natal al amândurora, deci locul unde locuiesc și ai mei și ai lui), el poate supraviețui foarte bine fără să îi vadă.
      La fel, nicio ceartă, niciun scandal. Doar lipsă de apropiere. Egal depărtare emoțională.

      0

      • Zero relatie, de fapt. Sunt foarte curioasa daca acesti parinti realizeaza sau doar se plang ce copil nepasator au.

        1+

        • Roxana

          Cam asta fac si bineinteles de cat de nerecunoscator este copilul pentru fiecare firmitura primiita

          0

  3. mihaela

    Cred ca sunt diferente mari intre cum am fost noi crescuti si cum ne crestem noi copiii. Cu toate ca nu m-am simtit asa iubita, am ales sa stau la parintii mei, desi am casa mea, pentru ca “e nevoie de un sat sa cresti un copil”. La batranete sper sa imi pot ajuta si eu copilul sa isi creasca urmasii.

    1+

    • E diferita situatia. Adevaratul test e cand pleci si nu mai e un schimb de energii si servicii intre copii si parinti. Atunci cand nu au copiii nicio nevoie de la parintii lor, atunci ii mai cauta?

      0

  4. Mi-am adus aminte de un banc cu un bătrân care era pe patul de moarte și era foarte supărat. De ce? a fost intrebat de cei din jur. Pentru ca am facut copii ca sa aiba cine sa-mi aduca o cana de apa cand va fi sa mor… iar acum nu mi-e sete :)))
    Scuze, dar nu m-am putut abtine. Articolul are mult adevar (si multa tristete) dar am zis sa mai destindem putin atmosfera.

    13+

  5. Mihaela M

    Offf! Uite, eu copil bătut și fără să aud vreodată vreun “te iubesc” sau să primesc măcar o îmbrățișare de la ai mei părinți, lăsată în fiecare vacanță la bunici fără excepție, fără bătaie, dar și acolo fără să simt dragostea lor, noi, cel puțin o dată pe săptămână, mergem în formulă completă la părinți câteva ore. O fac cu drag, nu mă obligă nimeni, pur și simplu așa mi se pare normal. De sărbători, la fel. Fără excepție mergem la ei. Iar eu nu fac copii ca să fie lângă mine la bătrânețe, îi iubesc și am grijă de ei necondiționat.

    7+

    • Inseamna ca ceva tot au facut bine ai tai de ti-au insuflat o dragoste de familie si de ei. Ceva, chiar daca nu stii acum sa identifici.

      2+

  6. Oana

    Asta e cs în bancul ăla: m-am însurat ca să-mi dea și mie cineva un pahar cu apă pe patul de moarte, și acum nici măcar nu mi-e sete😂😂😂. Cât de bine ne- descurcat ca părinți aflăm abia când ajunge copilul adult, ai dreptate!

    1+

    • Asa e. Si e diferita impresia noastra (sunt sigura ca cei mai multi parinti isi iubesc copiii) de perceptia lor (cat de iubiti se simt, de fapt)

      0

  7. Gabriela

    Atât de mult îmi doresc o relație frumoasă si sănătoasă cu fiul meu. Mi-a luat ceva până m-am prins că nu-i musai sa gătesc trei feluri diferite de mâncare pe zi, e mai important sa petrec timp cu el.

    3+

    • Nu cred ca esti singura care isi exprima iubirea prin mancare, e o forma de grija care e destul de usor de formulat. Si vine din batrani la noi… super e ca ai realizat!

      0

  8. Steluta

    Ai dreptate in articol, insa eu cred ca fiecare parinte a facut cum a stiut mai bine in momentul ala. Bineinteles, fiecare actiune atrage un rezultat, bun sau rau, dar vreau sa cred ca toti faceam cum stim si cum putem mai bine in conditiile care ne sunt date 🙂

    Si eu cunosc persoane, adulte azi, care merg acasa foarte rar tocmai pentru ca nu au nicio bucurie in a sta/petrece timp cu parintii lor. Unii nici macar cu bunicii 🙁 Prin urmare, sunt de acord si cu zicala `cum iti asterni, asa dormi`.

    Poate ca ce ma straduiesc sa transmit este ca articolul tau este un semnal de alarma pentru cine are ochi sa citeasca si urechi sa auda, dar mai ales cap sa inteleaga 🙂

    3+

    • Si eu sunt convinsa ca acesti parinti au facut cum au crezut ei ca e mai bine. Si in zilele noastre exista multi care cred ca bataia e rupta din rai. Ce vreau sa zic e ca atunci sa nu se mai mire!

      1+

  9. Bubulina

    Foarte adevarat ai scris. Eu nu am mai fost la parinti de Craciun de vreo 16 ani de cand am plecat la facultate – si nici nu am de gand sa merg vreodata (era mai mult scandal decat sarbatoare cat am crescut si nu am amintiri placute). Dar mi-as dori sa nu fie asa. O sun pe mama des, uneori zilnic, dar macar o data pe saptamana, si vorbim 5 sau 10 sau 20 de minute superficialitati, pentru ca nu stie si se fereste de discutii mai de suflet – de care am avut maxim 5 in toata viata mea de 35 de ani impliniti azi. Insa noi facem eforturi constiente sa avem o altfel de familie, si sa transmitem asta mai departe.
    Multi oameni sunt singuri toata viata lor din pacate…

    3+

    • Bubulina

      Stii cum m-am vindecat? Prin puterea exemplului. In timpul facultatii am cunoscut cateva familii tinere cu copii si am vazut la ei ce inseamna “normalitatea”. Cu toate gandurile mele in sensul asta, a fost un soc mare – mergeam acasa dupa vizite la ei si plangeam pana nu mai aveam lacrimi si imi scoteam toate frustrarile copilariei afara din suflet. Cred cu tarie ca fara acele experiente nu as putea azi sa fiu sotia si mama care imi imaginam ca voi fi si as fi replicat mare parte din greselile parintilor mei.

      3+

    • Laaaa multi ani!!! Nu sunteti singurele care vorbesc 10 minute despre vreme…

      1+

  10. Andreea

    Mie mi se pare ca as fi egoista sa fac un copil doar ca sa am eu sprijin la batranete. Il fac ca vreau sa il fac si sa il iubesc nu sa imi asigur eu anii de sfarsit. Eventual fac doi sa se aiba unul pe celalalt( in caz ca se inteleg :)), nu sa am eu o siguranta in plus ca din doi unul se ocupa si de mine. In plus( cel putin in cazul meu, cu parinti as zice…la nivel mediu la capitolul emotional si crescuta si de bunici) cred ca orice om cu un pic de suflet si constiinta are un pic de responsabilitate fata de parinti. Cu mama vorbesc zilnic si cate o ora, cu tata mai rar ce e drept, dar nu as suporta sa nu stiu ce fac, daca sunt ok. Si daca Doamne fereste li s-ar intampla ceva, as zbura cu primul avion( nu stau in tara). Deci e un pic relativ si cu treaba asta: unii au fost parinti mediocri si tot au parte de copii implicati si viceversa.

    5+

    • Ceva ceva fiecare a facut bine si ceva ceva mai putin bine.

      1+

      • Andreea

        asa este:) probabil ca situatia mea nu a fost la fel de trista ca a altora, dar si asta e mereu relativ…unii sunt mai sensibili, altii sunt incredibil de tari si curajosi si nu ii doboara o copilarie ferferlita

        0

  11. mirela

    Eu sunt unul dintre “copii ” care nu isi cauta parintii..din motivele enumerate in articol, am cheltui mult timp, bani, si resurse sufletesti sa ma vindec..si am reusit; mi-am dorit ca viitorul meu copil sa aiba parte de mai bine si stiam ca fara a ma schimba eu nu se va intampla; mi-am iertat parintii si ii inteleg…poate va intrebati de ce nu ii caut…raspunsul este ca nu simt nimic pt ei, am rupt legaturile unei relatii toxice si nu a mai ramas nimic; si cu energia pe care o am imi doresc relatii cu oameni sanatosi emotional..chiar daca sunt straini..ii prefer!

    2+

  12. Aria

    Incep cu cliseul “n-am comentat niciodata desi citesc de mult” 🙂 Ultima propozitie m-a izbit – este atat de adevarata pentru unii oameni, inclusiv pentru mine. Am 33 de ani, si parintii nu mi-au zis niciodata ca ma iubesc. Nici cand eram copil, nici cand m-am casatorit, niciodata. Nu am avut discutii de suflet cu ei. Nu am vorbit niciodata cu ei despre sentimentele mele – dupa 10 ani de relatie cu o persoana comunicativa si incredibil de rabdatoare, inca mai am probleme semnificative de comunicare emotionala. Parintii mei sunt motivul pentru care nu-mi doresc copii, pentru ca undeva in adanc mi-e frica sa nu fac greseli care i-ar putea face sa se simta atat de singuri cat m-am simtit eu.

    5+

    • E o decizie foarte matura, greu de luat. Daca te-ai razgandi, sunt sigura ca tot ai face greseli ca parinte (nu exista parinti perfecti), dar sunt sigura ca ar fi alte greseli decat cele ale parintilor tai. Nu stiu daca mai mici sau mai putin grave, asta nimeni nu poate sti, nici cat de usor ti-ar fi dau de cat mult sau putin i-ai intelege pe ei, dar sunt sigura ca macar le-ai spune copiilor tai “te iubesc”.
      Cat despre ai tai, cat inca traiesc, mai e timp. 🙂

      0

  13. Alex

    Hello

    Si eu fac parte dintre cei care au fugit cat mai departe de parinti. Acum sunt la aproximativ 2000 de km departare, iar pe unul dintre ei il sun mai mult din obligatie, o data pe luna si nu vorbim nimic din ce conteaza cu adevarat. As fi vrut sa rambursez la un moment dat banii cu care m-a intretinut in timpul facultatii, dar m-am razgandit. Banii aia se duc acum pe terapie, deci pot sa consider ca e oarecum echitabil.

    5+

  14. Simone Demouvoir

    Este cumplit și scriu asta cu lacrimi în ochi, lacrimi de furie. Și eu fac parte din categoria aia de copii. Ăia cu familii în care pe-afară e vopsit gardul si-nauntru-i leopardul. Si eu am fost crescuta cu batai, cu distanțe, fără sentimente autentice. Nu m-a învățat nimeni ca in viața pierzi, castigi, suferi dar te si bucuri, ca e si rau dar e si bine si ca trebuie sa le accept si sa fac față. Părinții mei nu ma cunosc. Nu știu cine sunt, ce îmi place, ce nu-mi place, ce am citit in ultima vreme, ce regret, ce planuri am, dacă țin cu Steaua sau cu Dinamo, etc. Pentru ca au fost mai ocupati sa imi arate constant ca ei sunt șefii, deși niciodată nu am făcut intrecere. Conversațiile noastre sunt rar de complezenta. Majoritatea sunt despre cum niciodată nu fac bine ce fac sau despre cum nu îmi indeplinesc anumite datorii – cred ei. Ma hartuiesc emotional inclusiv acum, cand am sarit de 30 de ani. Pentru mine vor ramane pana la sfarsit niste oameni slabi, niste anti-modele. Iar faptul ca vor fi singuri la bătrânețe e o pedeapsa mult prea blândă.

    7+

    • Doamne, Doamne, ce poveste de viata! Tocmai am realizat ca discutiile despre vreme sunt parfum. Te imbratisez si nu stiu ce sa zic decat ca iti doresc sa gasesti o cale de-a te elibera de sub aceasta hartuire. Iertarea, daca o gasesti, poate fi una dintre chei.

      7+

  15. Dana

    Multi fac copii din motive nu tocmai potrivite. Sa aiba cineva grija de ei la batranete/pentru ca asa se face/pentru ca ii preseaza parintii/pentru ca trebuie sa traiasca altcineva visele lor. Si se trezesc apoi dezamagiti, suparati pe copii si ii invinovatesc pe ei.
    Si eu vorbesc rar cu maica-mea, pentru ca nu am simtit vreodata ca suntem apropiate. Am incercat, dar cred ca sunt prea multe probleme de rezolvat cu mine ca sa pot sa o impac si pe ea. Asta e, mai astept 🙂

    3+

  16. Carmen

    HA, ha…la mine primul punct si cel cu exprimarea verbala a iubirii nu se aplica dar, parca tot nu simt ca as vrea sa ii abandonez, desi tata asa zice mereu, ca nu o sa ii dau nici macar o cana cu apa la batranete :).
    Cred cu tarie ca ultima ta afirmatie este cea mai importanta. Cel putin pentru cazul meu. E groaznic sa simti ca nu esti inteles, nu esti acceptat, nu esti ajutat cand ai nevoie, asa cum simti tu ca ai nevoie. Mie nici nu-mi vine sa le cer ajutorul, de niciun fel, pentru ca daca dau de greu mai intai sunt criticata si apoi ajutata conditionat si cu sute de reprosuri. Chiar daca situatia in care m-as afla nu a depins de ceva ce am facut eu.
    Si mie imi vine uneori sa imi vand apartamentul si sa-i dau inapoi banii pe care i-a investit tata in mine, pentru ca doar asta imi aud, ca a facut, a dres…si nimic din ce isi imagina el pentru viitorul meu nu a fost asa. Ar fi vrut sa raman langa ei…dupa ce am terminat facultatea le-am zis ca imi caut serviciu la Sibiu…scandal…ca sa ii potolesc le-am zis ca atunci imi caut la Bucuresti…atunci nu li s-a mai parut atat de grava mutarea la Sibiu, dar cand gazda unde stateam in Sibiu, m-a dat afara in 2 ianuarie, pentru simplul fapt ca am indraznit sa dau drumul la gaz sa ma incalzesc, ea lasase termostatul pe 16 grade…iar eu inghetam de frig, primul lucru pe care l-am auzit a fost “vezi daca ti-a trebuit sa te muti la Sibiu?”

    Nu am mai vandut apartamentul, am zis ca si asa nu ar accepta banii, s-ar fi simtit jigniti. Prin urmare, vorbim, despre nimicuri, nimic despre mine si ce simt. Isi vad nepotii zilnic pe skype, dar cam atat. Ei incearca sa ma mai intrebe ce planuri avem de viitor, dar niciodata discutiile nu se termina bine. Pentru ca ceea ce imi doresc eu nu e ceea ce isi imagineaza ei.
    Singuri nu vor ramane, am totusi un oarecare respect, chiar daca ei nu cred asta, isi iubesc nepotii si vreau sa ii vada crescand, chiar daca deocamdata doar de la distanta, suntem imprastiati in Europa, si ei si eu si sora mea.
    De terapie clar as avea nevoie, realizez ca am atatea probleme emotionale si repet o multime din greselile lor, parca ar fi impregnate genetic si primul impuls pe care il am este identic cu al lor…apoi imi dau un restart si reanalizez situatia, mai citesc femei ca tine, si imi recalibrez reactiile. Sper ca ai mei copii sa se simta iubiti si intelesi.
    Iar am scris un roman, cred ca momentan esti psihologul meu :), sa nu ma taxezi ca m rate la banca si nu-mi permit 🙂

    7+

  17. Diana

    Cred ca o mare parte dintre relatiile copil-parinte se regasesc in articolul tau, din pacate. Dar eu cred ca exista si o alta categorie a parintilor romani, cei care traiesc doar pentru copii si asta genereaza o presiune asupra copilului.
    De exemplu eu am crescut la bunici si nu regret deloc, pentru ca bunica mea a fost cea mai buna varianta pentru mine si cel mai bun om pe care l-am cunoscut in viata mea. Relatia cu mama mea a fost foarte buna dupa ce am inceput sa merg la scoala si cred ca am recuperat pe parcurs. Am avut o copilarie fericita din punctul meu de vedere si cu siguranta m-am simtit iubita de familie.
    Si totusi, acum, dupa 3 zile cu parintii mei (sau ai lui 🙂 ) de sarbatori simtim ca o sa o luam razna amandoi si vrem acasa la noi, la liniste si pace. De ce? Pentru ca singurul lor scop in viata dupa ce ne-am nascut am fost noi si s-au trezit ca atunci cand le-au crescut copii, ei nu mai au nici o activitate, ca nu mai stiu cine erau inainte. Eu nu mai am rabdare la 30 de ani sa ascult opinii si sfaturi despre fiecare lucru pe care il fac. 🙂
    Asa ca unul dintre lucrurile pe care mi le doresc cel mai mult pentru copilul meu e ca eu sa raman o persoana independenta si cu dorinte proprii indiferent de cat de mult il iubesc si il ingrijesc. Sper sa si reusesc asta.

    9+

  18. dede cati

    Tu acuzi cumva parintii?? E un articol asa de complex, ca nu cred a avea cineva raspunsul. Iti poti creste copiii cu toata responsabilitatea, afectiunea, dragostea si sa ai rezultate 0. Poti, atfel sa nu dai 2 bani, pe, si totusi sa ai parte de cea mai mare dragoste si ingrijire din partea copiilor. Si ca exemplu iti dau cazul soacra-mii, care si-a cresut fata ca “pe-o narci-z-sa”. Buuun, fie-sa o ia de la noi, adica de la mine, “nora”, pe motiv de nora, si respectiv de la fie-su, pentru a-i avea grija de nepoata, si de casa. Iarasi,bunn, creste nepoata, dar mamaia imbatraneste si face avc. Bing, aici incepe sa se rupa “lantul de iubire”, intre mama si fiica. Doamna fiica incepe sa uite cate beneficii si cat ajutor a avut de la mama, si incepe cu comportamentul de neglijenta, umilire, injosire, tinta, fix maica-sa care i-a oferit tot, tot abolut. Cum faci “ca sa fie bine sa nu fie rau, ca parinte”???????

    7+

    • Nu cred ca povestea e doar atata, mereu exista si alte dedesubturi care determina aceste comportamente. Desi nu stiu daca sunt lucruri pentru tin le de aflat, probabil sunt strict intre ele doua. Oricum, e destul de trist.

      1+

  19. Luminita

    Un subiect foarte delicat. As spune ca nu doar din aceste motive unii dintre noi ajungem sa ne departam de parinti. Depinde si ce dorim sa facem cu vietile noastre, cariera, partenerul, copiii si asa mai departe. Eu una nu mi-am dorit niciodata copii pentru a avea sprijinul lor la batranete. Mi se pare o atitudine extrem de egoista, auzita mult in perioada comunista, pentru care unii fac copii, ca mai apoi sa le si reproseze asta. Daca fetele mele vor dori sa plece in alte tari cand cresc, le voi sustine in a decide ce va fi mai bine pentru ele. In plus, din ce vad si aud in alte tari, optica pentru persoanele in varsta este alta, cand nu mai sunt in stare sa isi poarte singure de grija, se muta la o casa/azil de batrani. Evident, pensiile si ajutoarele sociale sunt altele, la fel si conditiile in astfel de locuri, dar ideea e ca cei batrani au nevoie de liniste si ingrijiri medicale, nu de dinamica unei familii tinere. Ca sunt vizitati permanent este una, dar nu stau cu cei tineri.

    6+

    • Mie mi se pare supercivilizat la azilele unde sunt conditii. Cred ca batranetea poate fi ca o a doua studentie traita in camin 🙂

      2+

  20. Roxana

    Eu sunt singura la parinti,iubita asa cum au stiut parintii mei sa ma iubeasca….la modul ca nu mi-au spus niciodata te iubesc,dar cumva mi-au aratat. Am crescut la bunici,pentru ca mama nu avea cum sa renunte la serviciu(2 saptamani mergeam la gradi,2 -3-4 saptamani eram bolnava si nu aveam cu cine sa stau). Bunica-mea a renuntat la serviciu pentru mama,respectiv pentru mine(evident ca mai reporseaza…). Imi era un dor terbil de ai mei,aveam poze cu ei sub perna si plangeam noaptile dupa ei. Apoi cand am plecat la scoala,imi doream ca fiecare vacanta sa o petrec la bunici..
    Tata imi spunea tot felul de chestii cand am crescut…la modul ca imi da,imi face,drege iar eu nu ma ridic la nivelul asteptarilor…dar eu nu ma lasam intimidata si ii raspuneam”asta e..nu m-am nascut singura,pana la 18 ani e datoria voastra sa imi dati o farfurie de mancare si haine”,am facut greva foamei la un moment dat,iar mama statea plangand cu tava pe la usa camerei mele…tata avea alta vorba”traiesti ca viermele in osanza,iar cand o sa fiu batran n-o sa ma muti de la soare la umbra”…iar eu ii spuneam ca “da,nu o sa te mut ,o sa te las sa te bronzezi,poate se vor purta pensionarii bronazati”…
    Ce vreau sa spun cu toate astea… am suferit mult,dar nu m-am lasat infranta. E adevarat ca am sechele. De ex .sotului meu nu cred ca i-am spus niciodata cat de mult il iubesc. I-am spus in multe alte feluri,dar niciodata te iubesc…In schimb fetei mele ii spun zilnic cat de mult o iubesc.
    Exact cum spunea cineva mai sus,fiecare traieste durerea in felul sau ,avem praguri diferite de sensibilitate si fiecare renaste din cenusa in felul lui..mama mea e un inger,nu exista mama mai buna ca a mea,dar in “razboiul “meu cu tata nu mi-a luat apararea niciodata. Ei au trait altfel,mama era destul de supusa. Noi suntem altfel…si ne crestem altfel copiii…suntem pe picior de egalitate cu ei. Parintii nostri nu erau prietenii nostri. Eu am luptat sa imi castig independenta.
    Iar anul trecut tatal meu a trecut printr-o mare incercare. A fost operat la cap..o tumora. Si evident ca eu am fost langa ei si mi-a spus prima oara ca ma iubeste si ca e mandru de mine…Pacat ca trebuie sa fim atat de aproape de moarte sa realizam ce trebuia sa pretuim…unii poate nu realizeaza niciodata..

    3+

    • Baaaai, Roxana, cum se schimba rolurile de putere! Si abia atunci isi dau oamenii seama ce si cum. Esti o luptatoare. Spune-i si sotului tau ce simti. Sau vrei sa astepti sa treci prin ceva operatie? ❤️

      2+

      • Roxana

        😘
        Sa stii ca asa cum spuneai si tu,iertarea si iubirea te fac sa depasesti multe. Eu am analizat mult si mi-am dat seama dat seama ca tata nu este un om rau,dar asa a stiut el sa ma”motiveze “☺️.

        1+

  21. maddy

    asta cu “singur la batranete” ma dispera si e o moda romaneasca, desi ma feresc sa pun stampila de “moda romaneasca” pe multe obiceiuri. in alte tari la batranete oamenii isi gasesc tot felul de activitati placute, nu stau intepeniti langa telefon sa`i sune copiii sau nepotii si sa`i roage sa le faca o mancare sau sa`i scoata in parc.
    nu e de datoria copiilor sa fie o modalitate de divertisment si petrecere a timpului liber pentru parintii lor batrani. sigur, e frumos si normal ca si cei in varsta sa fie inclusi in program, iubiti si pretuiti, dar sa nu fie un soi de santaj sentimental bolnav “vai mama, cat am facut pentru tine si acuma sunt singura ca tu ai viata si familia ta”. da, asta e cursul lucrurilor si daca esti batran si singur si n`ai idee ce sa faci, foloseste`ti experienta din lunga viata si gaseste`ti ceva de facut.

    7+

  22. Cred că absolut orice persoană adultă își dă seama de erorile pe care le-au făcut părinții. Pentru că, așa cum spui tu, niciun părinte nu e perfect.
    Dar ce te faci când, în ciuda greșelilor, știi că ai fost și ești iubit, însă te afli sub o presiune imensă? Chiar voiam a scrie un articol pe tema asta și posibil o voi face. Sunt copil unic și am fost crescută în ideea de a fi foarte independentă, am și plecat de la 18 ani de acasă (bine, și trebuia – pentru universitate), iar acum patru ani am plecat din România – nu definitiv. Am plecat dintr-un motiv simplu, nu pentru „o viață mai bună”: pur și simplu voiam a călători, experimenta cât mai mult. Că aia e, m-au crescut independentă. Și le mulțumesc pentru asta.
    Însă inițial au trecut printr-un fel de traumă a abandonului: „atât de groaznici suntem și n-am fost în stare a-ți oferi nimic încât ai decis să pleci”. Deși logica dictează clar că nimeni nu pleacă în Thailanda de foame, ci pentru aventură, ei (mama în special, care e destul de dramatică în general) o tot țineau cu asta. Iar după asta am început a simți presiunea: în timp ce toți amicii mei de prin țări mai occidentale, deși mai mici decât mine ca vârstă, nu simt niciun fel de presiune din partea părinților și merg în vizită la trei-patru ani, eu TREBUIE să vin acasă anual. Pentru că mă simt vinovată, pentru că ei trăiesc în trecut, pentru că nu au știut să-și făurească o viața a lor dincolo de familie și copil.
    Și asta e o problemă oarecum „locală” pentru că, așa cum spuneam, nu o văd la prietenii mei de prin Anglia ori SUA ori Canada. Părinții lor sunt ok a-și vedea copiii la câțiva ani pentru că au o viață proprie, sunt implicați în diferite activități. În timp ce ai mei trăiesc în limbo timp de unșpe luni pe ani și revin la viața abia în a doișpea, când sunt eu acasă. Și e extrem de frustrant, trebuie să admit!

    2+

    • Și eu observ exact același lucru la ai mei. Eu, fiica cea mare, mi-am luat zborul din cauza dictaturii părintești, iar sora mea, care a fost crescută cu multă indulgență, este Universul lor. Și ea are ”datoria morală” de a le da atenție excesivă. …. Și așa se vede și de la mine, ca o problemă ”locală” pentru că soțul meu, care este olandez și la 18 ani a plecat să studieze din Noua Zeelandă, tocmai în Olanda. Deci au fost îndoctrinați de mici …

      0

  23. Iar eu cred că ei rămân singuri la bătrânețe ori pentru că cred că nimic nu mai poate fi schimbat, ori pentru că ai lor copii nu au pe listă dorința de a fi înconjurați de familie atunci când viața lor se apropie de final. Pentru foarte mulți ani am strigat la ai mei ”să nu te aștepți să-ți dau vreun pahar cu apă la bătrânețe”, iar răspunsul lor invariabil a fost ”nici nu o să am nevoie”! În ultimul an, 2017, mi-am propus să nu le mai cer lor să se schimbe și să mă iubească, să mă sune, să mă aprobe. Deși toate prerogativele înșiruite de tine, îmi dădeau dreptul de a-mi vedea de viața mea fără să mă preocupe viața lor am decis că nu-mi doresc asta. Am început să le arăt eu iubire, să le dau eu atenție, să îi îmbrățișez (oricât de stângace au fost acele ”prime” îmbrățișări), să îi sun sau să le trimit un mesaj plin de iubire și mulțumire. Și ce minuni au început să apară Miru-Miru…!

    1+

  24. Da, e un mare adevar in ceea ce spui. Eu sunt la casa mea si am rupt relatia cu mama mea. Mai pastrez relatia cu tata. De ce?
    – pentru ca o viata intreaga mi-a spus ce sa fac si ce sa nu fac
    – pentru ca nu conta ce-mi doream eu, ci doar ce-si dorea ea; iar eu trebuia sa-mi doresc ce-si dorea ea; nici nu mai stiam daca ceea ce fac/simt/imbrac/mananc etc. este ceea ce-mi doresc EU sau EA…
    – pentru ca a ridiculizat tot ce simteam (nemultumire, durere, insatisfactie) cu vesnicul “nu-i adevarat, astea sunt prostii”
    – pentru ca nu am simtit iubirea ei, ci doar nevoia ei constanta de a ma controla… nu m-am simtit un copil, ci o… marioneta

    Relatia cu tata am pastrat-o pentru ca am simtit ca ma iubeste si-mi spune asta des. Ii ajut financiar (eu si sotul avem o situatie financiara mult mai buna decat a parintilor), ma asigur ca nu le lipseste nimic… cam cum au facut si ei cu mine cat au fost copil. Si nu, nu e razbunare… pur si simplu am ales sa nu ma mai las ranita de ea si sa-mi traiesc viata mea, nu pe a ei. Am incercat in nenumarate randuri sa discut cu ea, nu a fost cale de intelegere, asa ca am fost nevoita sa iau aceasta decizie radicala…

    Si mai stiu copii in aceasta situatie… asa ca as adauga la lista ta de motive si “nevoia de control excesiv a parintilor”.

    3+

  25. M-a cam întristat postarea asta.. Eu încă din adolescență am avut conflicte cu ai mei și uneori sentimente de dispreț, ură, abandon, singurătate. Acum am 31 de ani și tot mă afectează relația cu ei, dar sunt la 3000km depărtare și ne înțelegem mai bine pe WhatsApp. Ma ajută cu bani chiar și la vârsta asta și eu îi accept fără remușcări, simt că doar așa sunt în stare să mă ajute. Tata e cel care “pune mâncarea pe masă” și a crezut că asta-i suficient, iar mama a fost depășită după ce ne-am făcut mai mari, ea însăși având probleme de adaptare și tulburări de personalitate. Ok… Nu știu acum de ce scriu comentariul ăsta. Ideea e că am fost o familie “normală”, chipurile. Sunt uimită cât de răspândită e chestia asta la generația noastră. Cel mai tare mi-e teamă că nu voi ști cum să o cresc frumos, din moment ce nu am avut un model în familie. Am învățat foarte multe lucruri pe cont propriu și din greșeli, și toate relațiile mele au fost disfuncționale într-o anumită măsură, deci cum voi putea să îi ofer un mediu normal?

    1+

    • Hey Cătălina :), îmi sună cunoscută povestea ta și am observat ceva în comentariul tău la care te invit să te gândești când ai un moment de liniște. ”deci cum voi putea să îi ofer un mediu normal?”: te invit să te gândești la ce înseamnă pentru tine normalitate și să cauți oameni care te inspiră pentru a o putea experimenta la rândul tău. Te îmbrățișez :D.

      0

    • Catalina, eu am observat ca exista 2 tipuri de oameni:
      – unii care cred ca parintii au procedat bine
      – unii care cred ca parintii au procedat rau si nu vor sa repete greselile lor
      – unii care nu-si pun nicio intrebare si le cam calca pe urme…

      Cei care credem ca au procedat rau cred ca avem o sansa sa schimbam lucrurile, daca stim sa invatam din greselile parintilor… si cred ca putem invata bine, pentru ca le-am simtit efectele pe pielea noastra… Simplu fapt ca ne punem intrebari e o mare realizare! Stiu oameni legati de calorifer si snopiti din bataie in copilarie, care cred ca au meritat asta si parintii au procedat foarte bine, ca uite-asa au ajuns oameni de valoare… si ma infioara acest lucru.
      Eu cred ca Dumnezeu a sadit in sufletul nostru binele, avem capacitatea sa-l identificam, sa ne tinem de el si sa-l sadim si noi mai departe. Hai, curaj, stiu ca poti face mai bine decat au facut ai tai!

      0

  26. E gresit oricum din start sa faci un copil in ideea de a avea cine sa te ingrijeasca la un moment dat. Eu am 33 de ani si nu am inca un copil. Mama mereu imi zice ca sa pun mana sa fac, sa aiba grija de mine la batranete. Nu pricepe ca vreau sa am un copil pentru el, nu pentru motivele mele egoiste.

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 209 queries in 0.638 s