Cum mi-am vindecat sufletul – povestea nașterii băiatului meu cel mic

La 6.27, stingeam lumina din baie și mă îndreptam spre pat. Băiatul meu dormea dezvelit, soțul a mormăit un cefaci de sub plapumă.
-Pipi, dormi liniștit.
Și m-am strecurat și eu lângă ei, cu o burtă mare și o pernă între picioare. Mă trezise o contracție Braxton-Hicks, cum au fost tot mai multe în ultima vreme, uneori cu presiune mare pe vezica urinară și senzația aia de “au, fac pe mine!”

Aveam 2 zile peste 39 de săptămâni de sarcină, era 6 dimineața și tot mai evident că nu voi adormi la loc. Acesta era debutul travaliului meu, la prima oră a unei zile de luni. Aceasta e povestea nașterii fiului meu cel mic. Sau cum mi-am vindecat sufletul.

Bagajul de spital nu mi-era pregătit. În dosarul medical era o varză generală. Hăinuțele de scos bebelușul din maternitate nu erau spălate. Dar eu eram pregătită. Știam că sunt pregătită de fiecare dată când mergeam în grădină și îmi așezam mintea pentru ca trupul să o ia pe drumul pe care mi-l doresc, iar ea să îl asiste cu bucurie. ”O parte din tine va ști că ești în travaliu, desigur, că ai contracții și dureri. Dar o altă parte va cunoaște și acest loc, unde ți-e bine și ești relaxată. Grădina ta secretă, unde poți merge oricând ai nevoie.” Ascultam această meditație de două ori pe zi, dimineața și seara, cam de prin săptămâna 37.

-Mami, mergi în grădină cu balonul? zicea Tudor.
I-am explicat cum mintea noastră crede gândurile cu care o hrănim și trupul are o memorie proprie. Că grădina e în mintea mea și balonul pregătește drumul pe care-l va face bebelușul când iese din burtă. Balonul e epi-no, despre care voi face o postare separată, pentru că merită ca femeile să știe despre el. Pe scurt, e un balon pe care îl inserezi în vagin și umfli progresiv, ca să întinzi țesuturile. Nu e o alternativă la masajul perineal, ideală e o combinație, ceea ce am reușit abia spre final, când am ajuns la dilatație un pic peste 9 cu balonul, după care, masajul perineal mă relaxa și mai mult. Era o chestie solicitantă, deși eram întinsă pe pat, munceam de-mi transpirau și sprâncenele.

Multă vreme mi-a fost foarte frică. De naștere. După cezariană. Cu uter cicatricial. Îmi era atât de frică, încât în articolul despre masaj perineal, am și scris în loc de ”ruptură perineală”, ”ruptură uterină”. Subconștientul.

Inițial, am vrut să nasc la Filantropia. Acolo am găsit un medic blând și bun, femeie, care susține nvdc-ul (nașterea vaginală după cezariană) și care m-a încurajat din primul moment. ”Cu adevărat dacă te califici la un nvdc vom ști atunci, pe final, dar, la cum arată lucrurile, merită să încerci.” -dr. Anca Panaitescu. V-o recomand cu căldură. Însă în ziua în care mi-a zis că nu, nu îmi poate promite ora magică la Filantropia, am fost distrusă. Era o marți. Am stat 6 ore în cofetăria Paul din Dorobanți, am scris două rânduri proaste și am învățat pe de rost un grup de facebook. ”NVDC România”. Nu sunt pe aceeași lungime de undă cu tot ce se scrie acolo, dar fetele sunt foarte solidare și am învățat multe de tot din experiențele altor mame. Am luat pulsul pieței, am aflat adevăruri dincolo de promisiunile de marketing ale diverselor clinici și, mai ales, am întrebat care parte din protocol chiar se aplică și pentru ce merită să faci scandal :p

Cel mai teamă mi-a fost că o să mor. Poftim, am spus-o. Nu îmi permit să mor, am un copil acasă, mă gândeam. În Filantropia m-aș fi simțit în siguranță, Anca e un medic bun, cu experiență. Are colegi buni, cu experiență. Acolo există săli de operație și echipă și plan B pus la punct și exersat pe mii de paciente. Adică, n-ai ora magică, pleci un pic supărată, dar supărarea trece, important e să pleci vie. Așa mă gândeam. Clinicile private nici nu intraseră în discuție până în acel moment.

Auzisem de dr. Romila. Știam că e superstar-ul NVDC-urilor. Dar nu știam nimic altceva despre el. Urma să mai treacă mult timp până să fiu convinsă. Am semnat cu Medicover-ul în săptămâna 37, aproape de final. Mi se părea că trebuie să ai o chimie cu medicul tău sau măcar o chemare spre maternitatea unde naști, iar eu nu simțeam nimic din toate astea. Soțul meu mă descuraja cu privatul, că de ce să ne asumăm riscuri inutile. Eram de acord cu el. La prima întâlnire cu dr. Romila, ne-a plăcut de el. Tipul părea foarte relaxat, ca un superstar, na. A zis că niciun spital nu e perfect, niciun medic nu e perfect. Dar că el n-a ajuns la știri până acum. Că poate scoate un copil în sub 15 minute din burtă, în caz de urgență. Știam că vine de acasă la nașteri. Dar nu simțeam chimia.

Înainte să plecăm în concediu, ne-am dus la Medicover să semnăm contractul. Între timp, aveam convingerea că e cea mai bună opțiune din București, pentru ce îmi doream: un superstar, siguranța că supraviețuiesc și ora magică. Am plecat fără să semnăm, pentru că nu mi-au plăcut 3 chestii pe care mi le-a zis tipa de la contracte. Le-am scris pe grupul NVDC și fetele m-au lămurit că nu e chiar așa gravă situația. Nu le mai știu pe toate, dar una dintre ele era că frații mai mari n-au voie să te viziteze în maternitate și că, în caz de cezariană, soțul nu intră în sala de operații. Între timp, n-a mai fost caz de niciuna dintre cele două, deși, dacă ginecologul acceptă soțul în sala de operații, se poate face o cerere la conducerea maternității pentru a permite accesul. Horațiu a fost prezent în UK la cezariană. În calitate de tată, nu de chirurg și a contat enorm. Nu s-a băgat în treaba nimănui, doar m-a ținut de mână când tremuram din toate încheieturile.

Am semnat până la urmă cu Medicover-ul când ne-am întors din vacanță și a fost cea mai bună decizie. Doar că, între timp, s-au așezat și lucrurile în capul meu. Am înțeles ceva foarte important: că indiferent unde și cu cine naști, tu ești aceeași. Că n-am nevoie să fiu BFF cu medicul meu, am nevoie ca el să fie un superstar.

A trebuit să povestesc toate lucrurile astea, ca să înțelegeți un pic contextul. Undeva, între Filantropia și Medicover, ceva s-a schimbat în mintea mea. Frica s-a trasnformat. I-a luat locul ambiția.

Nu știu dacă am crezut vreodată că aș putea reuși. Să nasc așa cum îmi doresc. Să fiu eu superstarul. Dar am avut certitudinea că pot face tot ce îmi stă în putere să mă pregătesc. Am mers la cursuri, am făcut spinning babies (execriții pentru așezarea bebelușului în burtă, vă povestesc tot separat), am mâncat curmale, am băut ceai din frunze de zmeur, mi-am antrenat mintea și perineul. Nu știam dacă pot naște vaginal, dar eram foarte sigură că pot bifa lista de lucruri care să mă pregătească pentru asta. Am început să-mi hrănesc mintea doar cu povești fericite. Nu am mai citit nimic pe grup, ce începea cu ”nvdc nereușit”. Am vorbit cu Simona, cu Ina, Cristina, cu Ioana, cu Raluca, femei cu nașteri de poveste. Happy stories only, zice Cristina. (Cristina e trainer hypnobirthing în UK, e cea care a avut grijă de mintea mea și căreia îi sunt etern recunoscătoare. A făcut-o atât de blând și rațional, încât să nu mă umfle râsul și să pot lua ce mi se potrivește și ce îmi folosește. Cu ea, Irina Popescu și Livia Toboșaru, am învățat să respir.)

Am transformat frica în ambiție.

Știam că e permisă anestezia epidurală și pe uter cicatricial. Că maschează ruptura uterină e un mit, confirmat și de Anca Panaitescu și de Marius Romila. Știam că ideal e să nu ajung la oxitocină, că una merge mână-n mână cu alta. Mai știam că ar fi bine să stau cât mai mult acasă, dar nu știam exact până unde ”mult” înseamnă și ”în siguranță”. Nu locuim peste drum de maternitate.

---

La 7 fără un sfert, am aprins lumina în bucătărie. Știam că ar fi bine să mănânc ceva, just in case. Și să profit de liniștea din casă. Am pus două ouă la fiert și mi-am făcut un ceai de zmeur. Mi-am luat vitaminele și fierul.

La 7.10, i-am scris Liviei Toboșaru, care s-a oferit să mă însoțească drept doula pe acest drum. Mi-a zis că doar în 2 zile de luni nu ar putea, că pleacă undeva. Ținusem legătura tot weekend-ul, știa că mi-a căzut burta. ”Nu știu dacă e cazul să te sun, dar m-am trezit la 6.30 cu niște dureri pe sub burtă. Pe Braxton Hicks. Nu e ceva regulat, dar cred că se întâmplă ceva.”

La 7.13, i-am scris mamei mele: ”Să-ți iei valiza cu tine azi.” La serviciu, mă refeream, pentru că mintea mea încă nu știa ce corpul pregătea. Deși, un pic știa și mintea deja:

Duminică, am făcut o filmare pe care nu am apucat toată săptămâna să o fac. Cu mult drag și băieții mei alături, munca în echipă a fost, de nici n-am dormit la amiaz.

M-am spălat pe cap și m-am gândit dacă o fi ultimul duș pe tihnă din următorii câțiva ani.

M-am epilat și mi-am tăiat unghiile.

Am dat înapoi ceva împrumutat, care putea fi returnat și luni.

Am cumpărat o boxă pentru muzica pe care urma să o ascult în travaliu, la spital. Și am pus-o, peste noapte, la încărcat.

Am cumpărat un set de baterii pentru niște luminițe sub formă de inimioară, de la Crăciun, pe care intenționam să le iau tot pentru atmosferă, la spital.

Am dat comandă de câteva poze care să mă binedispună. Pe care mi le imaginam cum le lipesc în travaliu, pe pereții din sala unde nasc. Cârlionții lui Tudor, două cafele din Milan, poza cu rochia de mireasă și buchetul, văzute din capul meu. Primul nostru dans. Poze cu Tudor, când era mic. Prima poză cu tatăl lui, de pe vremea când nici nu visam la o asemenea zi.

După vitamine (ceai nu mai știu dacă am apucat), m-am dus la baie să mă spăl pe dinți. Cu gândul că, dacă e să nasc, să-mi întâmpin copilul cu respirația mirosind frumos. Contracțiile erau puternice, durerea foarte slabă. Am sărit în duș, să mă relaxez puțin. Când am ieșit, soțul era pe hol. Cefaci a devenit decenudormi.

I-am zis că vreau să merg ”în grădină”, să se culce la loc.

M-am întins pe pat, cu căștile-n urechi. Ochii minții m-au plimbat prin grădina mea, într-o meditație activă, care-ți dă ceva de făcut, nu genul concentrează-te pe relaxat. Am mers desculță pe iarbă verde, printre flori colorate și fluturași.

Când mi-am scos căștile din urechi, soțul meu își anula operația. Decenudormi a devenit spune-micesăfac.

M-a sunat Livia, m-a prins pe o contracție ușoară. Respiram. Ea își făcea bagajele să plece. Mi-a zis ok, sun să anulez obligația mea. Încă nu eram convinsă că e cazul, dar aveam încredere în ea.

M-a sunat mama, altceva nu mai știu. Când și cum i-am zis să se pornească spre noi. I-am trimis sms bonei lui Tudor. Destul de telegrafic: te rog să vii.

Între timp, s-a trezit Tudor. A cerut țiți, m-am dus lângă el, dar nu am rezistat. M-a sunat Irina Popescu, moașa pe care am ales-o să mă asiste în mod special. Una dintre cele mai bune decizii. Irina e o tipă competentă, tânără și cu multă experiență. Face echipă bună cu dr. Romilă și știe multe dedesubturi din piață. Am fost la cursul ei de Lamaze, v-am povestit. Motivul pentru care am vrut să fie cu mine și ea și Livia e de încredere și de ambiție. Din punctul meu de vedere, ele erau extraopțiunea pentru nașterea mea, luxul pe care mi-l datoram ca să știu că am făcut tot ce era în puterea mea. Am strâns o echipă de încredere în jur.

În telefon cu Irina, m-a luat un rău îngrozitor și am vomat. De atunci, soțul meu a preluat comunicarea cu ea.

N-o să-l uit niciodată pe Tudor, cum stătea încă în pătuț la el și se uita la mine, în baie, cu un lighean în brațe.

-Te-ai speriat, puiule?
-Da, a răspuns rapid. Ăăă, adică, nu, mami. Nu m-am speriat.

Atunci mi-am dat seama că asta e. Travaliul a început. Urma să se nască fratele lui și viața nu va mai fi deloc așa cum o știa.

I-am arătat soțului meu lista pe care scrisesem ce să punem în bagaj. I-am zis că nu am nimic pregătit, dar ce e acolo e esențial. Încărcătorul de la telefon. Rebozo pentru spinning babies. Strugurelul anti-hemoroizi.

Contracțiile deveneau tot mai intense. Deja, orice mă întreba soțul, mă enerva. Cât de dese sunt contracțiile. Unde e valiza. Vrei șosete sau sandale.

După care m-am băgat în vană încă un pic. Atunci, mi-a zis soțul că a sunat Livia că nu poate aranja să ajungă la noi. Ce ghinion, mi-am zis! Care erau șansele să se întâmple așa! Foarte mici. Exact cum erau șansele ca prima oară să fac cezariană. 15%, țin minte exact. Și-am picat în categorie de risc.

Stop, am zis! Acela a fost momentul, în care am decis: nu dau voie ca mintea mea să gândească așa. Asta e, mergem înainte fără Livia.

Cu căștile-n urechi și playlist-ul meu preferat. Am început cu birthing affirmations, le-am ascultat integral. 21 de minute și 9 secunde. Le ascultam zilnic și pe acestea, m-au ajutat enorm. ”I am surrounded by angels of motherly love.” ”Love has blessed me with new life.” Și am continuat cu Mother s prayer, Hannah s song, Miracle cu Celine Dion, Brahms Lullaby. Feliz Navidad, cântat de Thalia și Michael Buble.

Horațiu și-a luat o hârtie și un pix și a început să noteze contracțiile. Veneau destul de repede și regulat, țineau peste un minut toate. Durerea creștea, o parte din mintea mea știa. Dar o altă parte asculta muzica și privea la tipul ăla mișto care ședea pe o budă dintr-un apartament mic și încerca să-și dea seama, după fața mea, ce simt. La un moment dat, a lăsat notatul și a adus o antenă din aia de făcut masaj la cap. Respiram. Durerea era mare, iar când mi se părea că e un pic mai mare, schimbam poziția. Și așteptam, poate data viitoare o fi mai bine. Uneori chiar era. Poziția e foarte importantă, asta am auzit de peste tot, dar am înțeles-o cu corpul meu abia târziu.

Între timp apăruse bona și îl auzeam pe Tudor, de după căști, cum vorbea. Vocea lui era ca niște clopoței de fundal și îmi aducea o bucurie fenomenală și o motivație fabuloasă. Când a intrat, i-a zis:

-Vine Victor! Mami naște și tati scrie cu pixul pe veceu.

Durerile erau mari, dar suportabile încă. Horațiu nu zicea nimic de spital, eu respiram. Și respirația îți dă ceva de făcut. Știam că e bine să ajungi cât mai târziu la spital, teoretic. Practic, cu uter cicatricial, nu mi s-a părut niciodată o idee bună. Doar că eu așteptam durerile alea mari.

Am mai pus o dată Celine Dion, Miracle. Am cântat ușor, din vârful buzelor cu ea. Vocea mea mărturisind iubirea pentru copiii mei îmi dădea fiori pe șira spinării. Piele de găină. Îmi venea să plâng. De fericire. Nu știu care-i explicația științifică legată de cum se poate să te doară și să plângi de fericire în același timp. Poate-s hormonii sau poate iubirea unei mame.

La un moment dat, intră reclama pe youtube și soțul folosește ocazia să-mi spună că a vorbit cu Irina și au decis că ar fi bine să mergem la spital după ce trece traficul, să stăm în mașină cât mai puțin. Nu îl ascultam foarte activ, am zis că facem cum vrea el. Nu știu dacă a râs.

Am ieșit din apă pe ritm de Feliz Navidad. Simțeam rece gresia de pe hol, cum îmi atinge tălpile încălzite, în pași de dans. În capul meu, era Crăciun. Mi-am luat șlapii, l-am pupat pe Tudor și am plecat. La lift, mi-am amintit: hăinuțe pentru ăsta mic! Scutece! Ne dau de la maternitate, știu, dar totuși, să le avem și pe ale noastre. Ne-am întors din drum. Nu mi-a păsat. M-am bucurat să-l mai pup pe Tudor o dată. Băiatul meu mă împuternicea.

-Se naște Victor, puiule. Asta e.

Pe bancheta din spate, drumul din Tineretului până-n Băneasa a fost cel mai greu. Simțeam fiecare accelerație, de frâne nu mai zic. Capacele din asfalt, care nu-s la nivel. N-am înjurat nimic. Nu voiam să fac loc de vorbe urâte în capul meu. Durerea ar fi fost mare oricum.

De pe drum, am trimis sms medicului și am vorbit cu mama, scurt, la telefon.

Acum, pot spune că durerile erau destul de mari. I-am zis lui Horațiu că o să vreau anestezie, asta e. Mă văzusem în ușa de la bloc, aveam un negru pe la ochi, ca un rimel scurs. Nu știu de unde era. Mă țineam de mânerul de la mașină, care apropo, e foarte rezistent, la cât am tras de el. Respiram și îmi imaginam durerea ca un val. Un val împotriva căruia n-are rost să înoți, e mai ușor să te urci pe el și să-l lași să te poarte. Mi s-a părut că s-au mai rărit contracțiile la un moment dat. Soțul a zis că le transmite că vreau epidurală și că mă descurc grozav. Mă ajuta să aud asta de la el.

31 de minute. Atât a durat drumul.

La spital, le-am zis inclusiv celor de la recepție că vreau anestezie. Simțeam că asta e, nu mai pot. Ginecologul care m-a consultat, o doamnă foarte empatică, mă întreba chestii și avea răbdare să trec de contracție ca să-i răspund. Deja nu mai puteam vorbi demult. Înainte să mă examineze, i-am zis că vreau epidurala acum. Îmi părea rău pe măsură ce ieșeau cuvintele din gura mea, dar asta era. Mă descurcasem grozav și până atunci. Mintea mea parcă nu mai putea.

La tușeul vaginal, mi-am propus așa: la cum e durerea asta, dacă am o dilatație de 5, e ok. Sunt mulțumită. La prima naștere, aveam dureri mult mai mari și dilatație 2. Acum nu ajunsesem încă la acele dureri, dar totuși visam.

-Doamnă, sunteți la dilatație completă.

Poftim!!! Ce premiu a fost acesta. Câtă energie mi-a dat. Parcă mi-ar fi spus că sunt câștigătoarea cursei, tot ce trebuie să fac e să mă prezint la final.

-Deci epidurala nu mai are niciun rost acum.

Mda, știam.

L-a sunat pe dr. Romila de pe mobilul personal și i-a zis:

-Dacă vrei să asiști această naștere, ar fi bine să vii.

După asta, m-au urcat pe un scaun cu rotile, singurul moment în afară de mașină, în care m-am așezat. Șezutul nu mă ajuta, accentua durerile și mi-am propus ca atâta cât mă țin picioarele, să mă folosesc de ele.

În sala de nașteri, mă așteptau o moașă, o asistentă și un medic cam scârbos, care m-a întrebat o grămadă de chestii și m-a certat, nu mai știu exact de ce, că nu auzeam chiar tot ce-mi spunea. Moașa și asistenta, foarte drăguțe. Mi-au prins o braunulă, am refuzat perfuzia, mi-au luat sânge și mi-au pus monitorizarea.

Eram tot în picioare, tot pe ritm de feliz navidad. M-au îmbrăcat în ceva de-al lor și mi-au zis că bebe e bine. Apoi mi-au prins centurile alea de burtă, lucru care mă cam deranja, așa că am cerut la baie și m-au desfăcut. După care nici nu m-au mai legat, dar venea cineva destul de des și-mi punea monitoarele alea, dar le ținea cu mâna pe burta mea. Mi s-a părut foarte blândă  treaba asta.

Au apărut Irina Popescu, dr. Romila și soțul meu, nu mai știu ordinea. M-am bucurat să îi văd, cam ca atunci când te întorci acasă după ce ai fost mult timp plecat. Horațiu îmi freca spatele și mă întreba dacă-mi place. Îmi plăcea să-l simt aproape. Deja, mă puneam cu coatele pe masa de nașteri, dar contracțiile nu păreau să se înrăutățească. Mantra mea, mă obișnuiesc, oare dădea roade? Cred că există o toleranță pe care o dezvoltă organismul chiar și la durere.

M-am bucurat că dr. Romila, când a venit, nu a sărit direct cu tușeul pe mine. A făcut un pic de conversație, mi-a zis că vedem la 12 care-i situația. Așteptam ora 12 ca și când. S-a făcut 12 și ceva, el nu zicea nimic. Mi-a plăcut relaxarea asta a lui. Superstarurile nu se grăbesc.

Așa că, l-am invitat eu. Mi-a zis că e posibil să-mi recomande ruperea membranelor. Nu-mi plăcea cum sună. La tușeu, dilatație completă, copilul coborât. Fisurăm membranele? m-a întrebat.

M-am uitat la el și la Irina. Acesta a fost un Moment, în care voiam neapărat să nu greșesc răspunsul corect. Tu ce zici, am întrebat-o pe ea. A zis că da, că nu mai merită să prelungim așteptarea. L-am întrebat pe soț ce părere are. A zis că da. Mi s-a explicat ceea ce știam deja: că se vor înteți contracțiile, travaliul va fi grăbit, ne apropiem de un început. Aveam încredere în ei, doar de aia i-am ales. Mi-am dat acordul și membranele s-au dus.

Am simțit un lichid cald cum se scurge din mine și presiunea din burtă cum dispare. O dulce senzație, ca atunci când faci pipi după ce te-a scăpat tare.

După care, durerile nu s-au accentuat, poate foarte puțin. Respiram instinctiv așa cum Irina ne-a arătat. Mi-a făcut și ea un masaj, o presiune la baza coloanei, care m-a ajutat. La un moment dat, m-am pus în genunchi. Gata, picioarele nu mă mai țineau. Simțeam nevoia să împing, dar nu am împins. M-am agățat de o bară și am respirat, lăsând presiunea să iasă din mine, pe drumul ei. Mi-am amintit de epi-no, de grădină, de sprâncene, cum îmi transpirau.

Nu am împins nicio clipă copilul afară, l-am lăsat să iasă singur din bârlog. Asta mi-ar plăcea să fac cu el și mai târziu în viață: să nu-l oblig să facă lucruri când nu le vrea, dar să fiu acolo să îl sprijin de câte ori oi putea.

Superstarul iar a avut răbdare și nu a smuls copilul el, ceea ce precis mi-ar fi făcut un mic dezastru acolo jos. A zis: mai așteptăm o contracție și va ieși tot ăsta mic. Așa a fost.

Durerile pe expulzie nu știu dacă au fost neapărat mai mari, ci doar dublate de presiune. Presiunea și durerea sunt diferite, le explicam asta și pacienților mei.

Am născut în poziție ciuci, cu brațele atârnate de bara de sus a mesei de naștere, cu spatele la medic. Așa am simțit eu că e cel mai comod. Nimeni nu mi-a zis nicio clipă cum să stau.

Bebelușul a ieșit, m-am întors, mi l-au pus direct pe piept.

Acesta a fost marele moment. În capul meu, Feliz Navidad a devenit Mulți Ani Trăiască.

Copilul era vesel, activ, cu ochii deschiși. A prins sânul, cordonul a terminat de pulsat.

Neonatologul a insistat să îl ia la verificat, noi am refuzat ferm și aia a fost. Ora magică s-a întâmplat!

Apoi, a mai venit și placenta și vestea incredibilă că perineul e intact.

Eram cea mai fericită.

Soțul m-a felicitat.

L-am sunat pe Tudor, să îi dau vestea cea bună: Victor s-a născut printre picioare și venim acasă imediat.

Am sunat-o pe mama și, printre lacrimi și felicitări, mi-a zis așa: Copila mea, sufletul ți-ai vindecat!

La prânz am născut și seara am dormit la mine în pat. Fără nicio injecție, fără niciun medicament, cu o moașă grozavă, un doctor fabulos și un soț minunat. Cu un copil perfect. Nu știu care dintre noi a fost mai superstar.

---

Îmi doresc ca povestea acestei nașteri să inspire și alte femei să aibă curaj și ambiție. Nu s-au întâmplat lucrurile așa, pentru că am fost eu deșteaptă, ci pentru că am avut noroc și o minte pregătită. Transformați-vă frica și respirați. Găsiți-vă o Irina, o Livia și un superstar. Instruiți soțul să vă susțină orice-ar fi. Pentru mine, toate lucrurile astea au contat.

Mulțumesc și echipei Medicover, știu că nu am fost pacienta ideală. Mulțumesc că m-ați suportat și că, până la urmă, s-au întâmplat toate așa cum îmi doream.

Image by Rebekka D from Pixabay