Eu, înainte de tine

Îmi pot odihni cana cu ceai pe burtă, ceea ce mi se pare o superputere. De fapt, e fundul tău acolo, știu asta, că tocmai mi-a confirmat medicul cu o ecografie.

Nu mai am stare, nu îmi găsesc locul. Știu că urmează să se schimbe totul. Aș opri timpul încă o vreme și, totodată, aș derula cu degetul pe axă, înainte. Să te văd, să te simt pe dinafară, să îți văd gingiile știrbe și picioarele îndoite și ochii care învață să mă recunoască. Sunt disperată după fratele tău și plâng de iubire. Poate de hormoni, dar ce mai contează.

Mă sperie ideea nu că se întâmplă lucrurile prea repede, ci că noi nu ne știm bucura de ele. Vreau să profit de fiecare clipă. Vreau să mă așez în mine, să deschid ochii și porii, nările și palmele. Să fiu parte din aventură, nu să privesc de pe margine. Să-mi aprind mintea și curajul și cheful și nebunia.

Sunt disperată și după tatăl tău, acest om care mi-a făcut cele mai cele daruri în viață: pe tine și pe fratele tău. Știu că sunt hormonii, dar săptămâna trecută, i-am făcut nu una, ci două tocănițe.

Unii spun că ar trebui să dorm mai mult zilele astea, alții că ar trebui să urc scări, să alerg prin parc, să fac șmotru, s3x sau provizii de supă. Iar eu nu mă pot gândi la altceva decât la tine. Și la ce urmează-n viața noastră. Uneori mi-e frică. Cel mai des, mi se pare așa o nebunie. Ce mi-o fi trebuit mie?! Apoi îmi dai un bobârnac în partea stângă, în locul în ăla unde nimeni nu știe cum e omenește posibil ca cineva să ajungă, și îmi amintești de toate motivele pentru care deja îmi e drag de tine. Ești parte din mine, iar asta n-are vreodată să se schimbe.

Știi, cred că demult nu mai există eu, cea dinainte de tine. Pentru că, de când mi te-ai cuibărit prima dată în minte, ceva profund s-a schimbat și nu mă refer la anatomie.

-Doamnă, ce o să fie? mă întreabă șoferul de Uber, dornic de conversație.
-Băiat, domnule. Doar că deja este.