Alăptarea nu e doar între mamă și copil. Chiar cu doi sâni inutili, rolul tatălui e esențial

Alăptarea nu e doar între mamă și copil. Chiar cu doi sâni inutili, rolul tatălui e esențial miruna ioani

În noaptea aia, când pompa nu scotea nimic, din sâni curgea aer, iar noi măsuram grame de scutece pline și goale, ca să ne convingem că bebe a supt totuși ceva, era să înnebunesc. Tatăl copilului meu era îmbrăcat, cu cheile în mână, pregătit să iasă pe ușă. Prin viscol și ger, că era un februarie englezesc fix așa cum vi-l imaginați. Noi cumpăraserăm biberoane, sterilizator, tetine, protecții de silicon și comprese de sân. Îmi venea să plâng când mă uitam la comprese. La ce să le folosesc? Mă simțeam un izvor secat. O fântână părăsită. Un pământ crăpat. Numai lapte praf n-aveam, pentru că intenționam să alăptez. De ce am dat banii pe toate celelalte, nu întrebați.

-Ăsta mic e totuși bine. Aproape mi se pare că zâmbește în somn…
-Așa e. Vrei să așteptăm până dimineață? m-a întrebat. Facem cum vrei.

S-a dezbrăcat de toate straturile de haine, s-a descălțat și mi-a luat tălpile în brațe. ”Să producem niște oxitocină” era felul lui de a spune ”te iubesc, îți fac un masaj”.

Mai târziu, în aceeași noapte, a luat copilul cu noi în pat. El l-a adus, pentru că eu nu mă puteam mișca de durere după cezariană. Erau atât de crunte senzațiile din abdomen, încât mă puneam în pat o singură dată, seara, și mă ridicam doar dimineața. Dacă mă scăpa pipi, ignoram. Puterea minții trece peste pipi, nu însă peste operație. Nici să mă pun mai des în pat, pur și simplu, nu puteam. Odihna nu merita. Aș fi făcut orice să nu mă mai doară o secundă ceva. Deci luatul copilului din pătuț era responsabilitatea lui. ”Nu-l mai duc înapoi” a fost felul acestui proaspăt tată de a spune ”parcă aici e locul lui”.

Prin luna a doua-treia de viață, bebelușul nostru a adormit liniștit la el în pătuț. Un miracol pe lume! Nu mă întrebați, că nu știu cum s-a întâmplat. Știu doar că ne-a trecut prin minte amândurora, și mie și tatălui său, același gând neortodox. Amândoi în pijama, privirile ni s-au întâlnit peste bebeluș. După care s-au rostit cele mai încet spuse vreodată vorbe, de oameni, în același timp: ”Cum să ne lăsăm puiul aici”.

Împingeam căruciorul prin parc, iar soțul îmi zicea: ”La cât de bine arăți, cred că lumea se întreabă de ce ești fraieră să umbli cu unul care are copil!”

Contează toate lucrurile astea mici.

Rolul tatălui în alăptare a fost esențial de când a primit cu bucurie bebelușul în pat cu noi până în ziua de astăzi, când mai avem un bebeluș. Că nu m-a presat niciodată să înțarc, ba dimpotrivă, într-o seară, când eram pregătită și am zis stop, s-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a zis: ”Cum să-i luăm țîța Broscuțului?” Era felul lui de a spune ”nu ești singură, suntem în asta amândoi, ai curaj să faci ceea ce simți”. De fiecare dată când mi-a zis: uau, îți dai seama că alăptezi de un an de zile? Ești supermamă! După aia: wow, îți dai seama că ai alăptat doi ani întregi? Bravo ție! După aia: îți dai seama că fiul nostru pleacă la facultate?

Glumesc.

Ar fi fost mult mai greu să alăptez cu un tată care-mi picura în urechi reproșuri sau care stătea cu ochii pe ceas. Ar fi fost mult mai greu să ne certăm pe acest subiect. Cred că, la început, nici n-aș fi reușit. Pentru că ai încredere în soțul tău, pentru că e și el tatăl acestui copil, e normal să aibă o influență atât de mare. De asta, rolul tatălui e să nu știe niciodată mai bine decât mama copilului său. Mai ales, la început. Bine, nu vorbim de o mamă drogată sau beată sau sever deprimată, care poate fi un pericol pentru copilul ei. Vorbim de o mamă normală, foarte vulnerabilă de la toată avalanșa de hormoni. Rolul tatălui e să o împuternicească. Să îi dea încredere în abilitățile ei de mamă. Să îi dea curaj că se pricepe la ceva. Să nu o grăbească. Să țină toți musafirii departe. Să nu-i transmită indicații de la soacră-sa. Să-i facă o supă caldă și-un masaj la picioare. Să-i aducă bebelușul în brațe. Să facă doar remarci pozitive și să se abțină de la toate glumele deocheate care îi trec prin cap. Să o iubească cel mai mult acum, căci ea are nevoie de el pentru bebelușul lor.

foto Pixabay

Articolul anterior

Cum mi-am vindecat sufletul – povestea nașterii băiatului meu cel mic

Articolul următor

Prima săptămână, un vis

21 Comentarii

  1. Tasha

    Am citit plângând . Eu nu am avut nimic din ce scrii tu aici . Absolut nimic . Eu m-am simțit singura. Chiar am fost. Începe sa imi treacă supărarea ( după 2 ani cât are copilul ) dar mi-am promis ca următorul copil ( cu voia lui Dumnezeu ) îl voi avea cu un bărbat care își dorește sa fie tata cu adevărat .

    • Of, imi pare tare rau. Sper sa il gasesti cat mai repede si sa vii sa imi scrii, sa plang eu de fericire pt tine.

    • Mihaela

      M-a uns pe suflet ceea ce ai scris. Am doi copii născuți prematur la diferență de 3 ani și 2 luni iar soțul meu mi-a fost mereu alături. Am stat o lună în spital și venea dimineața la 7 și pleca seara la 10 îl știa tot personalul medical iar acasă voia să schimbe scutece și să mă ajute cu biberoanele. Astfel de bărbați merită să fie tați de prinți și prințese 💗

      • Adina Maria Tordat

        La fel am citit si eu cu lacrimi in ochi, aducandu-mi aminte de clipele acelea de fericire cand sa nascut buburuza nostra😘❤️❤️❤️ La noi a fost un pic mai complicat la nastere si am avut un sprinin nemaipomenit din partea sotului meu , chiar si atunci cand a crezut ca nu mai poate sa ma ajute el a apelat la singurul om care mai putea sa ma scoata din acea stare de tristete si amaraciune ca sa nu pierd laptele, la mama ❤️ (pentru ca fetita nostra era la terapie intensiva din cauza ca am stat 40 de ore cu apa rupta si am avut infectie care a trecut la ea) , acum are una an jumatate , e sanatoasa tun , inca țâța cum ii zice ea e cea mai mare alinare a ei si noi suntem un cuplu unit si fericit ! ❤️❤️❤️❤️I

      • Andreea

        Am născut prematur acum 2 ani și 9 luni și după 2 săptămâni de stat în spital, m-am externat și am venit acasă. Bebelușul a mai rămas încă 3. Soțul meu m-a sprijinit și cu iubirea lui și ajutor din partea familiei, prietenelor și a unei comunități dragi mie am depășit depresia post-partum și toate efectele secundare nașterii premature, mai precis a hipoxiei intrauterine și suferinței fetale. Bebelușul meu murea în mine..

  2. dia

    Minunat scris! Sunt binecuvântata sa fiu in aceeași categorie, băiatul meu are un tata minunat și eu am un partener susținător.

  3. Denisa

    Miruna ,
    Nu stiu cum reusesti sa postezi acum, dar ma bucur nespus ca o faci.
    Subiectul postarii tale , rolul tatalui langa mama si copil, este binevenit.
    As fi avut nevoie si eu de el acum 15 ani, cand am nascut prematur primul copil.
    Din nefericire, nu am putut conta pe tati foarte mult pentru incurajari si atmosfera pozitiva, nu din faptul ca era nepasator sau rau, ci pentru ca era speriat, mult mai speriat ca mine, si asculta orice ii spunea cineva care avea copii.
    Imi place cum explici tu lucrurile,care sunt acele gesturi marunte si acele incurajari de care o mama are nevoie.
    Sper ca multi viitori sau actuali tatici sa-ti citeasca postarea si sa inteleaga ce e de facut ca sa fie bine pentru toata lumea.
    Tati nostru si-a revenit dupa prima luna cand a vazut ca totul era ok cu bebe, am fost norocosi, puiul nostru de 34 de saptamani a luat tzatzi dupa 2 saptamani de biberon si nu l-a mai lasat pana la 14 luni.
    La ceilalti doi a fost alta atmosfera, am nascut in alta tara, a participat la ambele nasteri, avea acum incredere in el si in mine .
    Toate cele bune si bucurie maxima ,
    Denisa

    • Denisa, sunt articole scrise de dinainte sa nasc. Multumesc pt mesaj, e chiar important ca tatii sa stie ca avem nevoie de sprijinul lor.

  4. Raluca

    Mda…delicat subiect.
    Și eu am încercat tot ce i omenește posibil sa o alăptez exclusiv la San pe fetita mea. Dar din păcate n am reușit. Mi a luat soțul ceai de stimulare a lactației, ma mulgea în fiecare zi… Degeaba. A mea a plâns f mult în primele 2luni. Doar cu lapte praf reușeam sa o calmez.erau zile în care ma ambiționam sa nu i dau lapte praf deloc. Un chin erau zilele alea. Plângea de nu mai putea.
    Pana la urma după vreo 10 săptămâni de alăptat am renunțat.

  5. Alex

    Ca viitor tatic, rezonez intocmai cu ceea ce ai scris! Mai “suntem” si astfel de barbati in lume 🙂 Asa ma imaginez ca viitor tatic (sweet November). Multumesc, Miruna!

  6. Corina

    Bună, Miruna!
    Dacă poti, ajuta- ma te rog cu o parere.
    De curând mi s- a pus diagnosticul de rectocolita ulcerohemoragica. Am un tratament de luat (pentasa/mesalazina) pe a carui prospect scrie ca medicamentul poate da diaree la nou- născuți. Copilașul meu are 1a si 3 luni, dar inca suge des, iar dr.gastroenterolog tocmai mi- a spus ca e mai bine sa- l intarc decat sa fie probleme. Nu stiu cum i- ar fi copilului, dar mie mi- a rupt inima in două. Am plâns toata ziua. Nu stiu ce decizie sa iau.
    Tu ce ai face in locul meu?
    Iti mulțumesc!

  7. Adelina

    Frumos! Dacă toate mamele ar avea soți asa, lumea ar fi mai buna. Eu din păcate nu am primit nimic din toate aceste lucruri normale. Cu cezariana, m-am încăpățânat sa alăptez exclusiv în ciuda părerilor soțului care spunea ca “moare fata de foame” deși aveam lapte de nu aveam ce face cu el. M-am ocupat singura de copil din prima zi, cu baie, ridicat și pătuț, schimbat scutece, curat în casa, gătit, făcut cumparaturi. Nevoia te învață, strângi din dinți și suporți durerea pentru binele puiului. 😊

    • Nici nu îmi imaginez ce greu ți-a fost și te apreciez mult, ar fi fost mai simplu să dai lapte praf și salut. Păcat că nu te-a susținut, dar ce bine că ești o încăpățânată 🙂 să zic așa 🙂

  8. Marinela

    E absolut superb sa incepi o viata de familie asa. Pentru ca totul e la superlativ de frumos, dar sunt si greutati de intampinat, alegeri de facut, situatii de gestionat.
    Eu si sotul meu traim o poveste de vis de 3 ani si 3 luni.
    Fetita a fost alaptata 3 ani si in toata povestea asta, el are meritele lui. Noi eram o “echipa” buna si inainte. O data cu venirea fetitei doar ni s-a confirmat ca totul merge spre MAI BINE. Ne iubim de 15 ani si sper sa imbatranim frumos impreuna. Pot spune doar ca atunci cand ma uit la sotul meu ca o priveste pe fetita noastra, il simt pe Dumnezeu langa mine.

  9. O inimă frântă

    Sunt de acord cu tine, dar Nu-ți doresc să ai o depresie cronică, depresie post partum, să ai dureri cumplite după o naștere și să fii pe tramadol pt că nu poți să respiri de durere. Bonus ar fi un partener absent, agresiv, ori o familie abuzivă. Ești norocoasă. Ești o mamă normală. Arunci cu pietre în cei defavorizați. Femeile “defecte” cum le spui tu, poate că au nevoie înzecit de IUBIRE, pt a se vindeca de toate traumele lăsate de semeni.
    Să fii iubit de cineva îți dă putere, iar să iubești pe cineva îți dă curaj.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 176 queries in 0.181 s