N-am ştiut cum să pun virgulele în titlu, fiindcă se schimba sensul. Adesea însă îmi amintesc de unul dintre primii dentişti care m-a sfătuit când am ajuns în ţara asta şi mi-a zis ce-i spunea şi lui un profesor: că asistenta trebuie să ţi-o alegi mai cu grijă decât nevasta. Fiindcă petreci mult mai multe ori pe zi cu ea. (Iar eu aş completa: cu asistenta trebuie şi să te porţi mai frumos decât cu nevasta, fiindcă ai mult mai mare nevoie de ea 😛 până găseşti alta)

Aşa că, vă întreb: dacă ne înţelegem grozav la muncă, dar niciodată nu ne întâlnim în afara ei, suntem prieteni? Adică, zi de zi ne bazăm unii pe alţii (pe mine, mai ales, asistenta mă ajută ENORM şi ştiu că pot conta pe ea atât de mult, că uneori îşi aminteşte lucruri în locul meu. Bine, hârtii şi telefoane. Importante şi ele.) , dar niciodată nu ne vedem în afara pijamalelor din cabinet. Vorba vine. Că nici nu mi-aş dori.

Acum şi muncile diferă. Tragedia e însă când situaţia e cu semn schimbat. Când te dai prieten, dar eşti coleg pe la spate.

Deci, cu cine ziceaţi că vă petreceţi în weekend? 😉

foto

Vreau să-mi cumpăr ochelari de soare. Cerul lui Sheffield de dimineaţă e atât de clar că mă orbeşte lumina. Albastrul cu nori spumoşi nu mai e un lux pentru mine, nici asfinţitele rozalii. Seara, drumul de la cabinet duce pe un deal care are oraşul la picioare, cu toate luminiţele lui. E Crăciunul în fiecare zi.

Nebuni care-s pe liste de transplant de plămâni şi mă întreabă de ce nu-şi pot pune gratis faţete pe toţi dinţii, ca să fie mai albi. Să-i spele ar fi un bun început. Glumeţi pe care nu i-aş mai lăsa să plece, pacienţi care ţi-s dragi fără să ştii de ce, probabil prieteni din altă viaţă. Nefericiri la tot pasul sau familii cu prunci blonzi cu cârlionţi mari. Atâtea extreme într-o singură zi de lucru. Se întâmplă atâtea, că nu mai ştiu ce se întâmplă în viaţa mea. Adorm cu gândul ala pacienţi şi mă trezesc pe drumuri printre dealurile şi şanţurile lor din gură. Alaltăieri i s-a făcut unuia rău pe scaun, după anestezie. Era să mi se facă şi mie, de panică doar, că, altfel, omul mirosea chiar bine. A fost ok la final, iar eu am plecat acasă simţind Controlul la volan. Şi frica de a nu-l scăpa vreodată dintre palme.

Săptămâna asta m-am jucat un joc: să ghicesc vârsta pacientului înainte de a o citi din fişă. Concluzia e ca într-adevăr la 50 de ani avem faţa pe care-o merităm. Vestea bună e că pentru dinţi, nici nu trebuie să aşteptăm atâta 😉

Ce voiam să zic: inspiraţia chiar umblă cu covrig i în coadă. Doar timp să ai, s-o prinzi.

foto

Începutul aici. Acum, continuarea.

Rămăsesem singură în cabinet cu namila isterică, după ce colega mea dentistă pusese toate armele jos, ba îmi mai şi insultase pacienta şi pe mă-sa. Aici sunt foarte sensibiloşi oamenii și mintenaș te dau în judecată, deci e bine să nu spui tot timpul ce gândeşti.

M-am apropiat de ea şi i-am zis aşa: Eşti o persoană raţională. Trebuie să îţi învingi teama cu mintea. Eu te-am primit peste programări şi am doi pacienţi care aşteaptă. Vreau doar să-mi spui dacă mai are rost să “keep trying”. Durerea asta a ta o ştii pe de rost, durerea de la ac doar ţi-o imaginezi.

Pentru cei care nu ştiu ce-i ăla dentofob, să afle că nu e atunci când ţi-e frică de dentist şi nu-ţi plac injecţiile. Fobia asta e o boală psihică, ce te poate aduce în pragul septicemiei, de la infecţii repetate şi netratate. (Apropo, recent iubitul meu mi-a povestit de un pacient ajuns la ei cu abces cerebral de la o infecţie dentară netratată. Na bravo.) Este o frică ce paralizează şi creşte pe măsură ce persoana vine în contact cu dentistul. Oricum, situaţia e mult mai gravă decât v-o puteţi imagina. Informaţiile mele referitoare la asta erau exclusiv de pe net, la şcoală nu mi-a zis nimeni nimic, ori am lipsit eu de la ora aia.

Povestea e aşa. O fetiţă de 17 ani jumătate

Continuare

Ştiţi, oricât de doctor ai fi, în ţara asta tot străin eşti mai întâi. Nu mă refer la felul în care se poartă cei din jur sau la gradele diferite de (in)toleranţă la accente scandinavo-ruseşti. Mă străduiesc cum nu vă-nchipuiţi. Le cânt propoziţiile, de zici că lucrez la filarmonică. Mă minunez “pe englezeşte”, de zici că-s retardată. Sunt lucruri pe care ajungi să le faci, promiţându-ţi că e doar de data asta. E preţul care trebuie plătit ca să învingi sistemul.

N-o să mă plâng nici măcar o clipă, fiindcă atunci când îţi pui singur pielea pe băţ, pierzi dreptul acesta. Însă tot există trepte ale transformării sinelui şi experienţe care taie în bunătatea ingenuă ca-n carne vie, dar bolnavă. De parc-ar încerca să îţi salveze viaţa, deşi pe tine nu te doare nimic.

Şi-atunci stai şi rabzi pe viu, te bucuri de fiecare puşti care se-ntoarce să te vadă şi-aştepţi să treacă timpul. În jocurile cu sistemul, când depinzi de-o semnătură, îţi filtrezi dublu gândurile până să le dai glas. Priorităţi se cheamă. Iar în faţa lor, orice orgoliu se face mic. Trist e când şi dreptatea dispare.

Sunt într-un exerciţiu de maturizare. Exact ca-n titlu.

foto