Ştiu că “ne culcăm” nu e tocmai cea mai fericită expresie, deşi eu sunt doar fericită atunci când mă culc. Mai ştiu că există oameni care preferă dimineţile (aşa cum e mama) şi oameni care funcţionează mai bine noaptea (aşa cum sunt eu). Dar mai ştiu şi că există şefi care urlă dacă întârzii la birou, profi care pun absenţe nemotivate şi alarme care-ţi sună în moalele conştiinţei, că la snooze suntem cu toţii imuni.

(Pe mine, săptămâna asta, doar gândul la nevinovaţii ăia de pacienţi m-a scos din pat dimineaţa. Deşi, dacă s-ar spăla mai bine pe dinţi, n-ar trebui să mă gândesc la ei şi dacă aş fi şi eu mai profi, nu m-aş implica decât în somnul meu de frumuseţe şi m-aş preocupa mai mult de cearcănele mele decât de pulpitele lor. Dar în fine. O să-mi dispară şi cearcănele într-o zi! Când se va inventa pudra perfectă!)

Am un coleg care tot râde de mine că mă culc ca bătrânii. Ce-i drept, de când muncesc, rar mă prinde ora doişpe fără cornu-n pernă. De când am responsabilităţi, nu-mi mai permit oboseli. În zilele în care lucrez o oră mai mult, în ora aia uneori nici nu mai înţeleg ce vorbesc oamenii cu mine, de trebuie să-mi spună tot de două ori. Am avut o săptămână în care m-am culcat tot pe la 8-9. Au fost cele mai senzaţionale dimineţi din viaţa mea, dacă doamna gratamică îmi permite exprimarea. Mă trezeam hodinită şi cu poftă de viaţă, chiar şi de tratamente de canal! Doar că e tare scurtă viaţa, dacă tu ajungi de la cabinet la 6 şi la 9 te culci.

Dumneavoastră cum faceţi? Şi câte ore de somn vă sunt destule. Eu am o restanţă de weekend-ul trecut (în ultima noapte acasă am dormit mai puţin de 2 ore pe ceas, apoi am mai aţipit prin aeroporturi. ). În fiecare zi m-a durut capul. Tata zice că e de la Roentgen-ul din cabinet. Eu zic c-ar trebui să dorm mai mult. Iar iubitul meu …nu mai zice nimic.

foto

Ieri, o pacientă (vreo douăzecişiceva de ani, spălăţică, muncitoare):

-Înainte să plec de la birou, m-am dus să mă spăl pe dinţi, la care o colegă, foarte mirată, îmi spune “Dar tu te speli pe dinţi înainte să mergi la dentist????” La care eu, dăăăăh! La care colega, că ea niciodată nu se spală pe dinţi înainte, că e ca şi când ai merge la coafor şi te-ai spăla pe păr înainte.

Nu. Nu e deloc aşa. Deşi sper că nu v-aţi pus niciodată întrebarea.

Şi că vă spălaţi pe dinţi.

Bărbat, 82 de ani, vine la dentist. Crede că-l doare dintele, de fapt, îl durea altceva. Dar nu asta e relevant.

Important e că nenea ăsta mirosea a aftershave şi, pregătiţi-vă, avea aproape toţi dinţii în gură. Mai exact, îi lipseau 4. Când s-a ridicat de pe scaun şi l-am trimis la medicul de familie, a făcut o remarcă faţă de dinţii lui, ceva de genul “I have bad teeth anyway…” (Oricum, am dinţi proşti). Apoi, într-o încercare de a-i ridica moralul şi într-o admiraţie totală, i-am zis – şi-acum îl văd cum s-a oprit în uşă: De fapt, sunteţi un exemplu pentru oricare dintre noi,  cel puţin din punct de vedere dentar. Că am văzut multe guri la viaţa mea…

Şi mi-a răspuns cât de mirat:

” But I am only 82!”
(Dar n-am decât 82 de ani!)

———————————— 

Superb. Trebuie să notez undeva toate întâmplările astea că să fiu sigură că nu le uit.
Deşi n-am decât 26 de ani.

foto

Imediat se împlinesc 6 luni de când muncesc cu normă-ntreagă, deci ar cam fi vremea să mă obişnuiesc. Iubitul meu are gărzi şi operează ore-ntregi în picioare, dar tot eu sunt campioana la “cine se plânge mai tare” la noi în casă.

După prima săptămână în care mă culcam înainte de 10, am început să sper că treaba asta cu ora pre-colgate mă va ţine vreo lună. Ştiţi dv, să se obişnuiască şi ceasul meu intern cu noul ritm. Care, între noi fie vorba, nu e tocmai un ritm nebun, că am program fix şi lejer zilnic. Încep la 9 şi la 7 sunt acasă, cel târziu. În fiecare zi. Când eram în Bucureşti, aveam facultate şi job şi blog şi încă un job online. Şi le făceam pe toate, că nici timp să mă plâng nu mai aveam.

Acum am un an în plus în buletin şi nişte pacienţi care m-aşteaptă. Şi la care dimineaţă merg cu drag, dar de la care plec speriată, căci niciodată nu ştiu dacă mai ajung până în pat…

De obicei, martie mă prindea fără excepţie într-o nouă cură de slăbire. Anul ăsta, m-am deşteptat. Vine, vine primăvara şi nici tinereţile n-aşteaptă! Să se obişnuiască blondele cu câmpul muncii.

foto

Ce-i învăţ eu pe pacienţii mei e mereu acelaşi lucru, deşi ei sunt mereu diferiţi. Ceea ce mă învaţă ei pe mine e însă infinit mai preţios. Nu pentru sănătatea lor dentară, ci pentru bucuria mea de a mă trezi dimineaţa. Mă rog, nici chiar în toată dimineaţa.

Nu cred că v-am povestit de tipul ăla de 83 de ani, care-a venit să-i fac dinţii din faţă, fiindcă zâmbetul contează la orice vârstă, nu-i aşa. Care tip mi-a povestit de soţia lui, decedată de 7 ani, de mi s-au umplut ochii de lacrimi. Mie, care nici la filme nu plâng. Cică o pierduse în faţa Alzheimerului, dar tot îi e dor de ea, deşi sunt mai mult de 7 ani de când îi e dor. M-a impresionat cum vorbea de mintea omului şi de sufletul său, după ce mintea nu mai este. Părea eternul înamorat, veşnic fidel unei iubiri, poate personificarea pentru “până când moartea ne va despărţi”.

La ultima programare a venit însoţit de o doamnă: iubita lui.

Nici de acea mamă, care mi-a umplut cabinetul de copii, nu v-am povestit. Cel mai mare are 17 ani jumătate, cel mai mic are 2 ani. Toţi ai ei. Între ei mai sunt vreo 7, tot din 2 în 2 ani. I-am lăudat familia frumoasă (înaintea de a mă uita la ei în gură) şi am felicitat-o cu sinceritate.

Când m-am uitat peste răspunsurile ei din “istoria medicală”, văd lista de  antidepresive.

 Dar de tanti aceea în scaun cu rotile v-am zis? Care-a venit însoţită de fiica ei şi de cel mai gros dosar medical pe care l-a avut vreun pacient de-al meu vreodată. Toată bolile pământului, bine, exagerez, dar femeia era pe listă de transplant de plămân. Recent fusese la spital de i-au scos ăia un dinte, fiindcă dentistul nu a putut-o trata în cabinet (că are risc crescut). Dintele era unul din faţă, deci trebuia adăugat pe proteză sau făcută una nouă. Lucru pentru care a fost pusă pe o listă de aşteptare. Cu programare peste 3 ani. Mda. Mi-a zis că nici nu ştie dacă mai are 3 ani şi că, în orice caz, ar vrea să-i petreacă zâmbind cu toţi dinţii. Care erau varză oricum.

Mi s-a făcut o milă groaznică, una din aia care te bagă direct într-o relaţie personală cu pacientul, aşa cum zice Monica să evit. Am acceptat să-i fac proteza, până la urmă, nu erau decât nişte amprente. Doar că atunci când fii-sa a scos masca de oxigen din geantă şi mi-a arătat trusa de ajutor în caz de urgenţă, m-am cam panicat, n-o să vă mint. Era o valijoară de dimensiuni considerabile, plină cu toate posibilele riscuri şi accidente, toate -de-acum- responsabilitatea mea. Bravo, Miruno. Asta înseamnă cel puţin încă 3 nopţi nedormite.

Dar i-am făcut proteza nefericitei, am probat-o de câte ori a fost nevoie, de fiecare dată cu masca de oxigen pusă şi valiza aproape. Ştiţi ce m-a întrebat când a plecat? Că de ce nu-i pot pune implant gratis. Şi că se gândeşte să-şi facă albire.

Am sfătuit-o să se gândească bine.

Gata acum, până luni nu ne gândim decât la weekend. ACEST weekend.

foto 1, restul

E prima dată când înţeleg de ce cursurile alea de şefie, alea care te învaţă cum să fii un leader şi să-ţi înjuri politicos subalternii sunt chiar folositoare. Fiindcă pe mine mama nu m-a certat niciodată cu ţipete, tata nu m-a bătut cât trebuia, iar eu am rămas fără exemple de impus respectul cu lingura de lemn.

“În cabinet, n-ai  nevoie de o prietenă, ci de o asistentă” mi-a zis iubitul meu aseară, când am ajuns un pachet de nervi acasă. Asta mică şi obraznică s-a supărat pe mine că i-am atras atenţia de o treabă şi m-a abandonat în cabinet. De aici a ieşit circul de pe lume, încât am uitat şi de invitaţia Monicăi la Geneva. (Apropo, cei care sunteţi mai umblaţi ca mine, merită investiţia?)

Nu vă plictisesc cu detalii despre englezoaice care-şi iau nasul la purtare. Doar vă confirm faptul că lipsa celor 7 ani de-acasă se poartă şi pe la case regale, că s-ar deplasa însăşi Majestatea Sa la faţa locului, de-ar şti ce ruşine păţeşte cu slujitorii netrebnici. Dar nu despre alţii e vorba.

Să te impui într-un cabinet, când toţi vorbesc limba Reginei mai bine decât tine, e greu. Chiar şi când tu eşti singurul care vorbeşte stomatologie. Şi chiar dacă ăsta e motivul pentru care te afli acolo. Suntem oameni şi noi şi suntem la job. Iar eu am crezut întotdeauna în puterea vorbei bune şi a respectului insuflat prin alte căi decât cele violente (fie ele verbale sau fizice).

De astăzi, m-am făcut rea.

Cu o altă asistentă, absolut nevinovată. Fac pe nebuna, îi cer să stea nemişcată, să mute lucruri din stânga în dreapta. De ce? Fiindcă aşa zic eu! Autoritatea trebuie exercitată puţin, dar des, tocmai pentru a nu se uita de partea cui e şi a nu se confunda locurile oamenilor. Probabil şi-n societate e la fel. Iar cei care-şi educă pruncii şi subalternii fără linguri sunt noii mei eroi personali.

La finalul zilei, nu mă interesează DE CE îşi face treaba. Important e să şi-o facă. Tristă sunt însă că m-am făcut rea.

Nu vă mărturisesc decât dumneavoastră. Şi mă înscriu la cursuri de urlat la subalterni. Sau cel puţin la unul 😉